Când mă gândesc la poporul meu, Drăgăliţă Doamne, îmi vine aşa o tristeţe şi o durere în suflet, unde-l văd atât de prost, de naiv, de incult, toate aceste sentimente pentru că, cu toate păcatele de neiertat pe care le are, şti-mă dracu de ce îl iubesc nespus. Săracu de el, lipsit sute de ani de valori proprii (nu mă refer la cele din mate), biciuit, alungat, condus de alţii sau de ai lui, dar toţi plini de interesele lor, dă, în a doua jumătate de secol nouăşpe, peste Valoare. Mai mult, acest Geniu al umanităţii afirmă peste tot, nestingherit, neruşinat de sentiment, dragostea pe care o poartă tocmai acestui popor. Era imposibil ca poporul, în contextul dat, să poată rezista tentaţiei de a-l mitiza.

N-am fost de acord niciodată cu miturile, care falsifică realităţile din jurul marilor oameni, aşa că în mod firesc nu pot fi de acord nici cu mitul eminescian. Şi salut iniţiativa celor de la “22″, din 98, de a debarasa poporul român de de acest mit devenit deja periculos. Sunt de acord că Eminescu trebuie citit, că scrierile lui trebuie criticate obiectiv, nu cu sentimente pro sau contra, că trebuie analizat, nu apărat parcă de avocaţi în instanţă. Şi că mult mai important este ceea ce a scris, nu ceea ce a făcut în scurta-i viaţă. Pe de altă parte nu pot fi insa de acord cu tot ce s-a spus acolo. De ce ar fi dragostea lui Dante mai presus decât dragostea lui Eminescu? Chiar aş vrea ca autorul acelui articol să răspundă acestei întrebări. Nu cred că e psiholog, iar din ceea ce afirmă nici că ar avea cunoştinţe de psihologie nu pare. Totuşi, se hazardează pe terenuri alunecoase. Nu cred că este om în măsură să judece iubirea. Tocmai pentru că ea, prin felul ei de a fi, e de nejudecat. Orice dragoste e sentimentul, înălţător, al celor care îl trăiesc, oricât de naiv ar părea acest sentiment celor din exteriorul acelei lumi. Se mai afirmă, tot acolo, că Eminescu e un scriitor mediocru. Fără argumente, afirmaţia e tot un mit.

Precizasem mai sus că nu sunt de acord cu miturile, nici cu cele pozitive, nici cu cele negative. A ne răzbuna pe poet pentru  că unora le-a fost mai simplu să vorbească despre el, fie şi frumos, decât să depună efortul citirii, nu e deloc o soluţie inteligentă. A cădea în cealaltă extremă e dovadă de egală prostie cu cei care i-au creat şi menţinut mitul.

Ceea ce n-au ştiut aceşti distrugători de mit, printre care, la scara mică, mă număr şi eu, a fost un fapt simplu de (psihosociologie): acest popor are nevoie de mituri, nu poate trăi fără ele, nu are încă suficientă maturitate pentru a deosebi valorosul din noianul de tentaţii înşelătoare. Schimbându-se în anii care au urmat polii axiologici din societatea noastră, dar şi atacat în unul din miturile vitale ale sale, poporul, aşa cum îl defineam în prima frază, şi-a căutat seva în altă parte, înlocuind un mit, care, măcar genera sentimente pure şi înălţătoare, cu un mit, plus henomiturile însoţitoare, în care ciobanul mioritic, războinic, răpune tot, pe o muzica manelească. Cum poate fi cineva atât de naiv încât să divinizeze alt om, să trăiască din sentimentul puterii aceluia, în contrast cu propria-i nulizare, va rămâne pentru mine un fapt greu de înţeles. Cert este că, dacă acum zece ani, uram din suflet mitul eminescu (iubindu-l pe poetul Eminescu), azi, l-aş lua din lada de gunoi a istoriei şi l-aş pune la loc. Nu pentru că ar fi bine, ci pentru că ar fi mai puţin rău decât cu mitul Becali. Să mai spun că-l prefer pe ciobanul mioritic, sfios, profund, puternic tocmai pentru calmul şi seninătatea cu care-şi întâmpină moartea. Sau să mă consolez cu una din ideile lui Nietzsche, în care spune că un popor abia atunci devine puternic, când începe să creadă în propriile-i puteri. Sau oameni puternici?

de ioan sima