Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei noastre: au fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre, etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită elemente ale cadrului natural ca: reţeaua hidrografică, lacuri, păduri, peşteri.

Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n.

Primele hărţi propriu-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său, înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.

Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea primului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de către HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).

Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană.

În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub numele de portulane, care se refereau de obicei la o bazinul unei singure mări.

Abraham Ortelius (Aprilie 14, 1527 – Iunie 28, 1598)

Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice după hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor, utilizează proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie, care îi poartă numele, fiind folosită şi în prezent.

Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile respective conţineau şi texte.

Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400.

În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conferinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul observatorului de la Greenwich.

La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.

Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase. Opera cartografică de importanţă mondială a acestei perioade este Marele Atlas Sovietic al Lumii.

După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state apărute, apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de cartografie, etc.

După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de perfecţionarea rapidă a calculatoarelor.

Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi de către alţi beneficiari.

O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise), neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea şi prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi calitative, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zonă geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul serveşte în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înnoirea informaţiei înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a informaţiilor cerute, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul operatorului uman), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă computerului).

Reprezentare electronica, Google Earth

Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale, şi informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame, cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”.

Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost:

- SYMAP – program de cartografiere automată;

- CALFORM – program de cartografiere cu pen-plotter;

- SYMVU – program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;

- POLYURT – program de manipulare a bazei de date cartografice;

În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.

Etapa întâia debutează cu anul 1960, când computerele se foloseau la realizarea hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza şi fără computer. Analizele spaţiale şi statistice erau dificile, cu un profesionalism scăzut, iar pesimismul general era mare.

Etapa a doua începe cu anul 1970. Analizele GIS sunt mai sofisticate, iar prin tehnicile statistice şi cartografice noi, dar şi prin metodele de analiză spaţială mai complexe, proiectele G.I.S. trezesc un mare interes, fiind finanţate de la buget. GIS-ul interacţionează alte discipline şi profesii, în mod deosebit ingineria. Soft-urile sunt din ce în ce mai complexe şi private. Atenţia se axează pe luarea deciziilor.

Anul 1975 marchează începutul celei de-a treia etape. Tehnica G.I.S. este concretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Noutatea adusă de GIS este dată de posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice (longitudine şi latitudine).

Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă, respectiv 1980-1981. Apariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi Unitatea Experimentală de Cartografie a Marii Britanii), încă din anii ’60, este urmată în anul 1982 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute din U.S.A. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale tehnicii de calcul. Apariţia Pc -urilor şi softurilor, dar şi posibilităţilor de software în engleză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS.

Etapa a cincea se identifică cu actualitatea sau mai precis cu ceea ce a urmat anului 1990, când pentru prima dată în istoria cartografiei româneşti putem vorbi despre facilităţile oferite G.I.S.

HARTA ŞI PLANUL

Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare micşorată a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi foarte concisă, dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul noţiunii de hartă. Acest lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul rând, se constată că harta este o reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o deosebeşte de reprezentarea sub formă de globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se înregistrează deformările cunoscute. Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră, la realizarea ei se ţine seama de curbura suprafeţei terestre, în timp ce la planuri nu e necesar să se ţină seama de curbură.

O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt reduse pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă precizia necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.

De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre. Elementele suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă cu elementele din natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce înseamnă că harta este o reprezentare convenţională.

Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar în funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Deci, se poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.

Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu), fiind numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi speciale sau hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o definiţie mai completă.

Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a suprafeţei terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe principii matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului.

Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele constând în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu o mare precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren, porţiunile terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de sfericitatea pământului.

Clasificarea hărţilor

Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea şi studierea materialului cartografic.

Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului au fost luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice.

1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:

-         hărţi modiale (planigloburi, mapamonduri, planisfere), care reprezintă întrega suprafaţă terestră;

-         hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine;

-         hărţi ale grupelor de continente;

-         hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe;

-         hărţi ale unor continente;

-         hărţi ale unor state;

-         hărţi cu regiuni dintr-un stat.

1. În funcţie de scară:

-         hărţi la scară mare

-         hărţi la scară mijlocie

-         hărţi la scară mică.

1. În funcţie de conţinut:

-         hărţi generale

-         hărţi tematice sau speciale:

1. i.      hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice, morfologice, ale energiei reliefului, climatice, pedologice, biogeografice, hidrologice, etc.)
2. ii.      Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei, ale căilor de comunicaţie, economice calitative şi cantitative, politico-administrative, ale modului de utilizare a terenului, etc.)

1. În funcţie de destinaţie:

-         hărţi informative;

-         hărţi ştiinţifice;

-         hărţi didactice;

-         hărţi turistice;

-         hărţi pentru navigaţie.

1. În funcţie de originalitate

-         minutele topografice, care constituie rezultatul direct al ridicărilor topografice;

-         copiile, adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară;

-         derivatele, adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită (mai mică).

1. În funcţie de numărul culorilor:

-         hărţi monocrome

-         hărţi policrome.

1. În funcţie de modul de realizare:

-         hărţi analogice

-         hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).

1. În funcţie de modul de prezentare:

-         hărţi propriu-zise

-         hărţi virtuale.

Kerekes Gabor

Keywords: harta, istoria hartilor