Eva Lebovics-Agh

Eva Agh este o femeie ajunsă la vârsta senectuţii. O femeie care a trecut prin nenumărate necazuri, unele dintre ele, de domeniul SF. Cine ar crede că, o fiinţă plăpândă, puţin adusă de spate, cu o vorbă blândă, duioasă şi caldă, deosebit de energică la cei 84 de ani ai săi, a avut o viaţă inimaginabilă, demnă de paginile unui roman plin de suspans?

A avut parte de o adolescenţă tristă, petrecută prin lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Mauthausen. Aici şi-a văzut mama ucisă şi familia decimată. A fost martorul unor atrocităţi de nedescris. Nimic nu trădează dramele care i-au marcat trecerea de la adolescenţă spre maturitate şi, îşi începe povestirea cu o seninătate firească. La vârsta sa, are o privire extrem de caldă şi o vitalitate de invidiat, dublate de o memorie remarcabilă.

Eva Agh, născută Lebovics, locuieşte într-un mic apartament din Turda şi îşi petrece timpul răsfoind presa locală, al cărei cititoare fidelă este, iar când timpul o permite şi picioarele nu o trădează, mai face scurte plimbări.

După naştere, este orădeancă. A văzut lumina zilei pe malurile Crişului Repede, în anul 1926. După naştere a ajuns la orfelinat, până la vârsta de doi ani, când a fost înfiată de doi evrei din Aghireş, care aveau o prăvălie în localitate. Chiar dacă nu au avut foarte mulţi bani, părinţii adoptivi, Mathyas şi Ilus Markus, i-au asigurat o copilărie fericită şi lipsită de griji. „Am făcut primele cinci clase în Aghireş, apoi am urmat din 1940,  Liceul Evreiesc la Cluj, până la sfârşitul anului 1943, când evreii au trebuit să plece din mediul rural. În acea perioadă, tata a fost arestat de maghiari. L-au bruscat puţin, dar nu l-au bătut foarte tare pentru că era un om corect, foarte social şi a scăpat cu trei zile de arest şi două palme  primite. Apoi a vândut prăvălia unui maghiar, iar cu banii pe prăvăli, am cumpărat o casă în Cluj, pe o străduţă lângă fabrica de bere. Credeam că aici, la Cluj, ne va fi mai bine!“ – îşi aminteşte octogenara supravieţuitoare a ororilor celui de-al doilea război mondial.

Începutul calvarului…

Părinţii Evei au încercat să supravieţuiască deschizându-şi un chioşc în Cluj, în piaţa Mihai Viteazu, în luna martie 1944. Peste doar o lună, în aprilie 1944, avea să înceapă adevăratul coşmar pentru evreii din Cluj. Au fost adunaţi de peste tot şi mutaţi în ghetto-ul din oraş, în barăcile fabricii de cărămizi, „somptuoase vile” construite din cearceafuri. „Aveam 18 ani când am ajuns în ghetto. A fost adus şi bunicul meu de 93 de ani. Primeam o singură masă la amiază, în rest trebuia să ne descurcăm. Aveam dreptul să ne păstrăm o verighetă, o brăţară, un ceas de aur, un lănţişor şi o pereche de cercei. Mama a mai ascuns nişte bijuterii să avem pentru „zile negre”. Cât despre mâncare, porcii primesc azi o hrană mai bună decât primeam noi“, mai spune gazda mea.

copii-evrei-în-ghetto-la-Cluj

S-a oprit puţin ca să-şi tragă sufletul, deoarece aceste aduceri aminte o epuizau. A băut o gură de apă şi a continuat depănatul acestor groaznice amintiri: „După trei săptămâni de ghetto am primit ordin să ne facem bagajele. Am fost îmbarcaţi noaptea în vagoane de animale închise, unde nu nştiu cum am încăput atâţia. Nici aer de respirat nu aveam! De dormit, dormeam ca şi peştii în conservă. Şi nu e nici o figură de stil, ci purul adevăr!” Apoi s-a oprit, şi-a pus mâinile pe masă şi tremura toată! Faţa ei trăda un terifiant zbucium intern: „Atunci am început să fim speriaţi!” Aşa începea lungul drum spre lagărul de concentrare…

Paranteză însângerată

În acest moment al povestirii, trebuie să ne oprim şi să facem apel la memoria documentelor istorice, chiar dacă trecutul este ruşinos pentru unii.

Să ne reamintim că anul 1940 a adus României ample mutilări teritoriale, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov (semnat la 23 august 1939), dar şi scadenţa unei politici externe greşite, care s-a încrezut prea mult în tratate şi n-a perceput corect şi la timp noile realităţi geopolitice din Europa. Pe lângă pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Herţei, Transilvania, leagănul istoriei naţionale, ţinutul cel mai sensibil pentru toţi românii, a fost ciuntit (cca. 48.000 km2.) şi oferit Ungariei prin Dictatul de la Viena, la 30 august 1940, de către Germania şi Italia. Şi Clujul făcea parte din teritoriul sfâşiat de ghearele horthysto-hitleriste. Astfel, în aprilie 1944 este numit noul prefect al Clujului, avocatul Ludovic Varga, până la eliberarea oraşului de către trupele române, când se refugiază în Ungaria.

Pe 2 mai 1944, primarul Clujului, Vasarhely Laszlo, convoacă o întrunire în Sala Mare a Primăriei de pe str. Moţilor nr. 1-3, la care participă 150 de funcţionari maghiari ai Primăriei municipiului Cluj, precum şi şeful Poliţiei, Orban Laszlo, şi comandantul circumscripţiei de jandarmi, Paksi Kiss Tibor. Cu această ocazie, primarul Vasarhelyi, a citit  instrucţiunile lui Endre Laszlo, împuternicitul guvernului ungar (n.a – şi nu al Cancelariei Reichului), dând şi îndrumări verbale (sublinierea noastră – n.a.) funcţionarilor cum să procedeze pentru internarea evreilor din Cluj, în ghetou, începând cu 3 mai 1944, locul ales fiind  Fabrica de Cărămidă.

Pe 3 mai 1944 are loc acţiunea violentă a internării şi jefuirii evreilor din Cluj în ghetoul de la Fabrica de Cărămidă, acţiune patronată de Primăria maghiară a municipiului Cluj, în frunte cu primarul Vasarhelyi Laszlo. Au fost concentraţi în ghetoul din Cluj, în condiţii subumane, circa 18.000 de evrei, inclusiv copii mici. Între 20 mai şi 6 iunie 1944 are loc deportarea evreilor din ghetoul de la Fabrica de Cărămidă, în condiţii inumane şi crude, având ca destinaţie lagărul de exterminare Auschwitz. La operaţiune au fost implicaţi direct, în organizarea administrativă a deportării, funcţionarii maghiari ai Primăriei municipiului Cluj.

În Clujul condus de maghiari horthyşti au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei Cluj. Iată câteva dintre prevederile acestora:

- Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul

să posede mai mult de 1500 de pengő şi verigheta.
- Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
- Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
- Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
- Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între orele 16.00 şi 17.00.
- Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Din cei aproxiv 18.000 de evrei ardeleni trimişi la „fabricile morţii” din Auschwitz, Mathausen, Dachau şi Treblinka,  după încheierea războiului reveniseră circa 1500. Ceilalţi au fost mistuiţi în lagărele de concentrare, au murit de foame şi de boală sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.

Primii morţi din familie…

Primul mort din familia Evei, pe atunci adolescentă, a fost bunicul în vârstă de 93 de ani. Murise în vagonul ticsit, după două zile, iar trupul i-a fost aruncat de paznicii trenului pe un câmp. „Mama şi mătuşa au început să plângă. Îţi poţi închipui ce am simţit”, spune Eva.

După 10 zile, cele şase vagoane pline până la refuz aveau să ajungă la Auschwitz în nelipsitele marşuri de fanfară, iar de acolo, o parte au fost duşi mai departe la Dachau.

„Când am coborât, în iunie 1944, pe peronul din Auschwitz, a trebuit să ne dezbrăcăm în pielea goală. Ne-au luat tot.  Mamei i-au smuls cerceii din urechi. Am fost raşi peste tot şi daţi cu albastru de metil. A urmat o vizită medicală, iar copiii mici au fost luaţi de la mamele lor, încărcaţi într-un camion şi au fost duşi, nimeni nu ştie unde. Atunci l-am văzut ultima dată pe tata, deoarece bărbaţii erau duşi separat“, îşi continua femeia terifianta poveste.

A ajuns în baraca D a lagărului de la Auschwitz, aproape de infirmerie şi, în doar o săptămână, Eva avea să se convingă că acolo, între gardurile de sârmă ghimpată, lângă camerele de gazare şi lângă crematoriile ale căror coşuri scoteau neîncetat un fum gros, negru şi înecăcios,  îşi poate găsi sfârşitul: „După o săptămână, mama a fost internată la infirmerie. Ea avea probleme cu stomacul. Şi acasă ţinea regim. Infirmeria era peste drum. Mama a văzut că vin, a ieşit afară, iar eu am fugit către ea. Gardienii au crezut că vrea să evadeze, ceea ce era imposibi atunci, mai ales că era miezul zilei. De fapt, nu am auzit ca cineva să reuşească să fugă din Auschwitz! Au împuşcat-o în faţa ochilor mei şi au spus că ea era de vină, pentru că a vrut să evadeze“. Aici, Eva Agh se opreşte. Amintirea morţii tragice a mamei ei, o răscoleşte peste măsură. Îşi frânge mâinile, apoi continuă, cu glas tremurat. „Din iunie în august 1944, am fost duşi de trei ori până în faţa crematoriilor şi a camerelor de gazare. Mă gândeam că vom muri, dar de trei ori am fost aduşi înapoi. Tot în perioada aceea am stat în faţa doctorului Josef Mengele. De cinci ori a arătat spre tineri, dar spre norocul meu, ochii i-au trecut peste mine.“ Eva mai spune că nu ştie prin ce miracol a scăpat cu viaţă. Memoria ei afectivă mai păstrează şi azi mirosul pestilenţial al fumului negru, scos necontenit  de coşurile crematoriilor

În ianuarie 1945 avea să scape din nou  de camerele de gazare. Prima dată, după ce mai multe femei au fost prinse în timp ce duceau hrană în lagăr. A doua oară, atunci când au primit mâncare otrăvită: „ Nu ne venise schimbul, eram în lagăr şi nu ne-au dus la muncă. Nemţii erau speriaţi şi nervoşi, dar noi nu ştiam ce se întâmplă. După masă a venit un neamţ cu nişte soldaţi şi ne-au adus mâncare. Hrana nu era adusă de schimb, ca de obicei. Un soldat mai cumsecade, aşa, cam pe la 40 de ani, ne-a făcut discret semn să nu mâncăm. Nu am înţeles gestul soldatului. Eram 60-70  de oameni acolo, ceilalţi  erau la muncă. Responsabilul nostru, o femeie din Cehia, şi-a dat seama imediat şi ne-a spus să nu mâncăm: hrana era otrăvită. Dumnezeu însă a vegheat asupra noastră şi ne-a ocrotit!“

De la Auschwitz, la Mathausen

Periplul Evei Agh prin lagărele morţii a continuat cu lagărul de la Mathausen, dar şi aici, providenţa a făcut să rămână în viaţă. În luna august 1944, a fost deportată în lagărul de concentrare de la Lenzing, parte a lagărului de la Mauthausen. Aici, spune femeia, au dus-o mai bine. Au primit mâncare mai bună şi, deşi lucrau într-o fabrică de vată sticlată, regimul nu era aşa de strict. Pentru a-şi suplimenta hrana, în drum spre fabrică, uneori, când soldaţii germani nu erau atenţi sau când aceştia se făceau că nu îi văd pe prizonieri, furau legume de pe câmp.

„Cel mai bun măr din viaţa mea a fost unul glazurat cu omenie!”

În Lenzing, Eva Agh a descoperit că nu toţi gardienii erau canalii, că printre ei mai există şi oameni buni: „În perioada asta am văzut că  nu toţi gardienii erau canalii, că şi printre nemţi erau oameni de treabă. Am avut noroc cu un bătrânel, militar. Era din Satu Mare şi părinţii lui emigraseră în primul război. Mi-a spus că are o fiică de vârsta mea. De câte ori intra în serviciu îmi aducea fie un măr, fie un sandviş ori câte ceva să mănânc şi, mi le dădea pe ascuns. A murit, săracul, împuşcat de americanii care au venit să ne elibereze. Atunci am avut şi piciorul în ghips, dar mergeam la muncă aşa cum eram, numai să nu mor!” – şi-a mai amintit femeia.

Zorii unei noi dimineţi

La sfârşitul lunii mai 1945, coşmarul Evei Agh avea să înceteze. Armata americană preluase controlul lagărului şi le-a salvat pe cele 566 de prizoniere supravieţuitoare ororilor nazismului. A scăpat alături de trei prietene, două fete din Cluj şi o alta din Oradea.

Despre binefăcătorul său, gardianul care o ajutase, spune doar atât: „E înfricoşător să simţi pe pielea ta ce înseamnă ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte!”. Zicând aceasta Eva dădea impresia că pe umerii ei se simţea o povară atât de mare de parcă ar fi cărat în spate însăşi planeta asta păcătoasă pe care vieţuim cu toţii, buni, răi.

Eva Agh şi-a încheiat, prăbuşită, depănarea amintirilor. Din persoana  energică de la început a rămas o femeie căreia aducerile aminte i-au sorbit întreaga energie. Epuizată, a mai spus că tot acolo, în lagăr, l-a găsit pe Dumnezeu şi că, de atunci a învăţat să preţuiască viaţa, cu ceea ce are ea bun sau rău. A zâmbit sfioasă, iar în ochi au început să pâlpâie din nou licăriri de opaiţ ale unui om care părea că abia atunci ieşea din nou la lumină. Cu mâinile în poală, abia stăpânindu-şi tremurul evident, parcă era icoana Maicii Domnului, doborâtă de durerea morţii lui Isus.

Ucu FLOREA

sursa: www.patriaonline.ro

Keywords: Auschwitz, Holocaust, Mengele