După ce, timp de mulţi ani de zile, a merge la facultate era o condiţie de la sine înţeleasă, pentru fiecare elev, eminent sau nu, astăzi, acest lucru pare să se schimbe. Fabricile de şomeri cu diploma şi de bani de-o potriva, universităţile, se văd fără obiectul muncii. Rectorii iniţiază planuri de austeritate, concediază profesori şi înfig bisturiul adânc în bugetele de cheltuieli diminuându-le la maxim. Ca măsură complementara încearcă să atragă cât mai mulţi din puţinii absolvenţi de bac din anul acesta. Reduc taxele de înscriere şi chiar merg până într-acolo încât una din universităţile din Iaşi acceptă studenţi fără diplomă de bacalaureat. Oare ce mai urmează? Probabil în curând vom avea medici fără rezidenţiat sau specializare, farmacişti corigenţi la chimie sau contabili care nu ştiu să socotească.

 Vina a ce se întâmplă astăzi este împărţită. De vină sunt elevii care nu învaţă, profesorii care nu-şi dau interesul la ore, părinţii care nu se interesează de soarta odraslelor şi nu în ultimul rând Ministerul Educaţiei, minister care în ultimii douăzeci de ani, odată cu perindarea prin fotoliu a unui nou ministru, a schimbat regulile jocului sub motivaţia “reformei în învăţământ”.

 În egală măsură sunt vinovate şi universităţile. Examenele de admitere aproape că au dispărut iar locurile la o specializare, locuri care în trecut erau în concordanţă cu nevoile societăţii peste patru sau cinci ani, bazate pe statistici riguroase, s-au înmulţit mai abitir ca ciupercile după ploaie, cele cu taxa fiind, în mod firesc, mult mai numeroase decât cele bugetate. Pe lângă toate acestea nici calitatea actului educaţional nu mai exista. Studenţii copiază în neştire la examene şi profesorii se fac că nu-i văd. Considera a fi o inconştienţă să-i lase repetenţi şi să-i piardă, doar plătesc taxe de şcolarizare. Inconştienţă este însă ignoranţa lor. Îi trec examenele şi apoi licenţa. Astfel avem azi ziarişti agramaţi, absolvenţi de comunicare cu un vocabular de câteva sute de cuvinte, s.a.m.d.

 Deunăzi citeam într-un ziar online un articol scris de o tânără jurnalistă din Cluj, care titra pe prima pagină “UBB (n.red. Universitatea Babeş-Bolyai) ne plagiază pozele”. Cum oare este posibil aşa ceva? Când slova ţi-e slujba şi penelul unealta de lucru, limba română, cu al său vocabular şi gramatică, ar trebui să-ţi fie o a doua natură. Cu certitudine în anii de şcoală făcuţi, tânăra nu a aflat că numai operele ştiinţifice, doar textele, copiate şi publicate sub nume propriu reprezintă un plagiat. O fotografie poate fi copiată, poate fi utilizată, poate fi multiplicată, dar pentru numele celui de sus aceasta nu poate fi plagiată.

 Asta este societatea de azi. Toţi sunt cu studii superioare iar meseriile au fost date uitării. Nu mai sunt şcoli care să pregătească brutari sau mecanici, zugravi sau strungari dar nici interes din partea tinerilor nu mai este. Mirajul de a fi student, această nevoie creată artificial şi inoculată în mod obsesiv în mintea tinerilor, condusă de dorinţa de înavuţire a universitarilor, va avea un preţ mare. Mult prea mare ca să ni-l permitem.

Andrei Marga
Rectorul Universităţii Babeş-Bolyai

Se vorbeşte astăzi, 3 iulie 2011, despre „cel mai slab bacalaureat din istorie”, luându-se în seamă rezultatele făcute cunoscute de licee şi inspectorate şcolare. Într-adevăr, procentele de eşec sunt alarmante: licee în care nici un candidat nu a promovat, procentaje de promovare scăzute (rareori peste jumătate dintre candidaţi) la nivel de judeţe.

Se emit multe păreri: ministerul spune că de vină sunt elevii, ceea ce este aberant; alţii acuză disciplinele alese şi dificultăţile probelor, ceea ce este cel puţin discutabil. Cauza şi, fiind vorba de decizii, vina este în cu totul altă parte.

Băsescu spunea că şcoala produce „tâmpiţi”, iar alţii îi ţin isonul. Este oare legitim ca Băsescu, Udrea, Boc, Badea, Funeriu şi alţii de acest fel să vorbească despre nivelul învăţării şi al învăţământului?

Se observă că rezultatele la bacalaureatul 2011 sunt slabe pe scară mare, încât putem spune că avem nu doar „cel mai slab bacalaureat din istorie”, cum titrează jurnalele, ci şi „cea mai slabă învăţare din istorie”.

Sunt patru surse ale situaţiei actuale din învăţământ: 1. se poate, desigur, discuta istoria domeniului (şi dacă nu cumva Burebista sau Vlad Ţepeş sunt de vină), dar elevii care au susţinut examenul de bacalaureat în 2011 au petrecut şase ani în învăţământul regimului Basescu; acesta a numit miniştri diletanţi, unii plagiatori sau persoane cu probleme psihice, care au introdus măsuri necugetate în sistem, ce-şi vădesc acum efectele; 2. Basescu a aplicat profesorimii lovituri grele (desfiinţări de şcoli, concedieri, tăieri de salarii, reduceri bugetare, evaluări prosteşti etc.) care au demotivat cadrele didactice; 3. elevii înşişi sunt demotivaţi văzând că foşti elevi şi studenţi mediocri, persoane care au fraudat în fel şi chip ajung să conducă instituţiile ţării într-o democraţie desfigurată; 4. România trăieşte, cum ne spun istoricii, sub cel mai incompetent guvern din istoria ei modernă, cu un minister al educaţiei care este depăşit complet de ceea ce-i revine să facă.

Ce este de făcut? Problemele nu se rezolvă dacă notele vor fi altele, ci numai dacă se revine la pregătire sistematică şi efort propriu. Este responsabil să anticipăm că dezastrul educaţiei va fi şi mai mare în anii ce vin, cât se menţin legislaţia şi măsurile lui Băsescu. Degringolada este abia la început în învăţământ, în condiţiile menţionate. Oricum se va judeca, trebuie să spun că este imperios necesar ca România să revină la reforme serioase şi să reia, cu pricepere, cu răbdare, cu devoţiune, reforma educaţiei pentru care s-a angajat în mai 2000 în faţa Uniunii Europene, când învăţământul din ţara noastră a fost primul capitol de negociere de aderare la Uniunea Europeană închis de către România. Atunci s-a aplicat un Curriculum Naţional în care s-au investit cinci sute de milioane de dolari, care a fost sincron şi a trecut drept unul dintre cele mai bune de pe continent. Găselniţele, cârpelile şi improvizaţiile nu dispensează de reforme făcute competent şi onest.

sursa: Rectoratul Universitatii Babes-Bolyai

Dacă nici după atâta timp nu vezi că marile puteri îşi exercită forţa prin mari întreprinderi la care statul este acţionar mai mult sau mai puţin majoritar, dar insişti să lipseşti societatea românească de ultimele pârghii de autoprotecţie în jungla preţurilor mondiale la energie, dai vrabia din mână pentru cioara de pe gard, nu înseamnă că avem o problemă medicală sau … penală? (Primele 18 companii petroliere din lume sunt … naţionale sau cu participaţii importante de stat, iar a 19-a, British Petroleum – cea mai mare companie petrolieră occidentală – este “bun naţional” care fu protejată în consecinţă de furia lui Obama prilejuită de dezastrul din Golful Mexic de anul trecut).

A venit Austria, jucător minor pe piaţa energetică şi am îmbogăţit-o pentru încă un ciclu istoric (încă nu ne dăm seama), cadorisind-o cu petrolul şi gazele noastre. Am lăsat-o să rupă coloana vertebrală a ce a mai rămas din industria petrochimică din România, închizând Arpechim şi îi permitem să se joace cu nervii economiei naţionale făcând alba-neagra cu Combinatul de la Craiova. După ce minunea valsului vienez şi-a înălţat seva palatelor din măduva oaselor străbunilor ardeleni traşi pe roată, azi făcurăm o Mitteleuropa în mijlocul Europei (sic!), umflată ca o căpuşă de primăvară, pe viitorul nostru energetic (viitorul nostru pe de-a-ntregul în bună măsură). Da, avem “realizări” de putere regională, cu braţele şi banii noştri, dar împotriva noastră. Ce Afganistan, Irak, … Austria!

Apoi ne mai abonarăm la America prin biletul pierzător Bechtel. După ce America ne aplică constricţia de anaconda prin FMI şi Banca Mondială (ca principal contributor şi făuritor de paradigmă), de închidem spitale proaspăt făcute, unele unicat prin părţile noastre, tot ea ne ia banii, din ălalalt buzunar, prin aşa-numita “Autostrada Transilvania”. În fine, asta e doar o trimitere la picioarele miriapodului care clefăie România, azi.

Şi, în final, vrem să scoatem România din Petrom cu ajutorul unei companii de consultanţă ruseşti. De când ştiu ruşii atâta capitalism încât să dea sfaturi? Ei ştiu capitalism, dar de pradă, de la ei de acasă. Se numeşte capitalism oligarhic. E adevărat, siderurgia şi o bună parte din energie sunt deja la ruşi. Patriciu nu a jucat decât cazacioc de la bun început, iar OMV are ca acţionar interese ruseşti puternice. Pe de altă parte, Lukoil are pe mână în România Valea Prahovei. Cu această privatizare Rusia îşi consolidează frontiera energetică în Europa. Deja Germania e a ei. Lucrează pentru ei prim miniştri germani (Schroeder e angajat Gazprom). Iar în inima Europei, în lumea bună, la Viena, Rusia a înfipt steagul prin OMV. Prin scoaterea României din propria companie, Rusia controlează ultima resursă europeană continentală independentă. În felul acesta, proiectul americanilor cu Nabucco (energia din Nordul Caucazului), care ar fi urmat să asigure Europei o relativă autonomie faţă de spaţiul rusesc, pică. Nu mai are beneficiari. Italia lui Berlusconi, Germania lui Merkel, Franţa lui Sarkozy, până şi Europa de Est cu nervozitatea ei istorică faţă de ruşi, cu excepţia Poloniei, sunt toate îmbarcate în proiectul (energetic) rusesc. Ungaria a uitat de “revoluţia de la 1956″ şi a fost prima ţară, odată cu Italia, care a aprobat planul lui Putin de a construi Southstream pe sub Marea Neagră. Bulgaria şi-a amintit destul de uşor ce trebuie să facă când plouă la Moscova (să deschidă umbrela). Asta este Uniunea Europeană de astăzi. O fi centrul la Bruxelles, dar inima i s-a mutat la Moscova.

Fără Petrom, fără BCR, fără Electrica, fără CFR, fără flotă, România rămâne un chior, de statură medie, prin Europa, cu care oricine face ce vrea, la ea acasă. România nu îşi mai poate optimiza, în momentul de faţă, nici o structură de cost, nici măcar mersul trenurilor, de câtă reformă a făcut la sfaturile Băncii Mondiale din 1998 încoace. Lumea moare în spitalele noi, proaspăt părăsite, la ordinele unui ministru UDMR care nu a mişcat nimic din vechea ordine spitalicească din Harghita şi Covasna. Deşi producătoare de petrol, societatea românească este la voia puterii intereselor străine din jurul OMV, ca şi când nu ar avea nimic. Ceea ce e adevărat. Nu mai avem petrol, noi doar suntem gazda (pentru parazit). Cuprul, Transgaz, Oltchim şi CEC – sunt ultimele instrumente economice pe care societatea românească le mai are. Acuşica le dăm şi pe astea, poate nu pe toate, că or fi bune încă de bani pentru partid.

Evenimentul Zilei, 12 apr. 2011, “Cât de oportun este să iasă statul din Petrom?”, http://www.evz.ro/detalii/stiri/cat-de-oportun-este-sa-iasa-statul-din-petrom-926610.html

http://radubaltasiu.blogspot.com/2011/04/spre-codul-penal.html

Prima omisiune care îmi vine în minte se referă la un personaj care cu toate că nu apare în acest atlas, el exista pretutindeni în viaţa cotidiană, omniprezent fiind la fel ca purecii din blana unui maidanez. Este vorba de lingău.

Lingăul sau slugarnicul este persoana care vădește o comportare lingușitoare îndeosebi în fața superiorilor, de obicei ierarhici. Cel puţin aşa ne învaţă dicţionarul explicativ al limbii romane. Acest personaj crede că se poate înălţa pe o treaptă socială superioară fără a avea merite deosebite, doar prin a face ce ştie mai bine: a linguşi. Talentul “limbistic”nu este însă complet sau nu se poate limita la a-şi înfige limba în rectul superiorului doar pentru a-l face fericit. Nicidecum. Este absolut necesar a fi de acord cu el în toate, de a-i spurca inamicii şi a-i iubi apropiaţii, indiferent de crezul său interior. Lingăul este un necrofag desăvârşit, nu are niciodată o părere permanenta despre nimic şi despre nimeni, trăieşte viaţa  altora, niciodată una proprie. Mai mult de atât, lingăreala asta spurcată trebuie musai să fie completata şi de bârfa sau răspândirea de minciuni. În felul ăsta lingăul crede cu tărie că intră şi mai bine sub pielea linguşitului, că-i câştiga acestuia şi mai bine simpatia şi chiar spera să devină indispensabil acestuia. Indispensabil nu cu sensul de neînlocuit ci mai degrabă cu acela de izmană puturoasă care-i înfăşoară ego-ul superiorului şi-l însoţeşte pe acesta pretutindeni.

Fireşte că şi lingăii se împart în subcategorii. Una dintre acestea este a lingăului instituţional, care-l întâlneşti pretutindeni. Prost dar abil, perfid şi lipsit de scrupule în atingerea scopului său, este  ros de orgolii nesatisfăcute. Acest Onan contemporan suferă de multiple complexe dintre care cel dintâi este de inferioritate. Denigrează, manipulează, ţese intrigi, este un impostor periculos. Pe lângă toate astea este şmecher şi  încearcă să-şi compenseze defectele şi carenţele de educaţie, cu scurtături către succes iar cea mai scurtă cale, mai ales cu o limbă lungă şi bine ascuţită,  este posteriorul şefului. Ajunge să creadă că el este cel care îi manipulează pe ceilalţi – de la şefi ierarhici până la colegii care, presupune în mintea lui îngustă, îl simt că este preferatul superiorilor şi nu precupeţeşte să lovească în cei, care crede el, îi sunt rivali la lins şezutul şefului şi toate astea pentru că e şi uşor paranoic.

Nu pot decât să-i urez lingăului limbă lungă să-i ajungă şi atenţie multă.

Germanii au sărbătorit duminică împlinirea a 20 de ani de la reunificare, actul care a pus capăt diviziunii poporului german după cel de-al doilea Război Mondial şi a deschis calea Uniunii Europene celor peste 17 milioane de germani ocupaţi de sovietici.

Reunificarea Germaniei trebuie să fie exemplul pe care romanii despărţiţi în aceleaşi condiţii ca şi germanii, trebuie să-l urmeze.

Dacă 17 milioane de germani au putut intra peste noapte în UE, reintegrarea celor trei milioane de români din Basarabia, prin dispariţia frontierei de pe Prut, nici măcar nu va fi resimţită în Uniune.

Ţine doar de voinţă şi de faptele noastre, dar şi de demnitatea de a ne susţine o cauză, aşa cum au făcut-o germanii.

Mai ţine şi de politicieni, din păcate. Aceştia nu se ridică la înălţime unei asemenea fapte. Bântuiţi de fugă după ciolan, după bârfe înghiţite de-a valma, vârâte pe gât de televiziuni gregare şi agresive, politicienilor romani le scapă esenţialul: şansa lor, singura lor şansă de a intra în istorie.

Nu ştim încă dacă există un Helmut Kohl între politicienii romani.

Un „Kohl” roman pentru care să conteze doar interesul naţional romanesc şi nu vocile agenţilor de influenţa ai Rusiei, de la Bruxelles sau Bucureşti.

Un „Kohl” roman care să explice Rusiei că aşa cum a fost de acord cu reunirea germanilor şi Germania i-a redevenit prieten şi partener de afaceri, tot aşa, dacă va accepta reunirea romanilor, va câştiga un prieten şi un partener de afaceri la frontiera NATO şi UE.

Romanii se vor reuni. Poate mai repede decât cred analiştii, decât vor marile puteri sau decât sunt în stare să priceapă politicienii romani. Şi peste câţiva ani poate vom avea, după modelul cancelarului din Germania de Est, un preşedinte sau un prim ministru din România de Est, de dincolo de Prut.

Sondajele de opinie arată că în prezent majoritatea germanilor, respectiv 84%, privesc reunificarea ca pe ceva pozitiv, fără diferenţe notabile între estul şi vestul ţării. Aşa vor privi şi romanii la sărbătoarea a 20 de ani de la reunificare. Trebuie doar să Credem şi să Facem.

Angela Merkel va ajunge curând la Bucureşti, iar politicienii romani trebuie să-i explice că vrem acelaşi lucru pe care l-au realizat germanii.

Un parteneriat strategic cu Germania trebuie să includă şi acest lucru. Iar Merkel, în pofida copilăriei petrecută lângă o bază militare sovietică şi a câştigării olimpiadelor de limba rusă, ar trebui să înţeleagă. Iar dacă nu va înţelege oricum nu va conta.

sursa: rgnpress

Unul din stereotipurile arhicunoscute este beizadeaua băştinaşă, adică locală, care neapărat arată că are bani, munciţi de tăticul, fireşte. E întotdeauna cu simţ estetic puternic şi preocupat de aparenţa lui, mai ales în domeniul modei. Pe lângă toate astea se consideră un connaisseur în domeniu şi părerea lui trebuie luată ca literă de lege.  Dacă în vremurile când acest titlu rezervat fiilor domnitorilor sau celor care au domnit, aceşti tineri domni erau şcoliţi în cele mai importante şcoli din Europa, astăzi beizadeaua indigenă are atâta tragere de inimă spre carte precum câinele spre legătoare. Studenţia, la taxă musai că-şi permite, a devenit profesie în adevăratul sens al cuvântului. Dar să nu-l judecăm prea aspru. El se crede isteţ şi in sinea sa se consideră un soi de intelectual în devenire, fără să realizeze, în samavolnicia lui, cât de urât mirositoare e cupa prostiei din care sorbeşte cu nesaţ. Există, în mod natural, mai multe subspecii ale acestui regn. Beizadeaua incultă este una din ele. Mai sunt şi snobi, metrosexuali, narcisişti sau lăudăroşi. Arareori mai întâlneşti câte un exemplar cu un oarecare potenţial dar de ce sa-l uzeze? La urma urmei ce atâta mare zarvă că beizadeua noastră aprofundează unul sau mai mulţi ani de şcoală? Sunt şi alţii care fac şase ani de facultate, diferenţa e că aceştia din urma când termină sunt medici.

Beizadeaua se remarcă printr-o ferocitate aparte, fiind deosebit de irascibil, de uşor iritabil, indiferent că e vorba de familie sau prieteni. Pe toţi vrea să-i trateze cu indiferenţa şi obraznicia răsfăţatului extrem, asemeni lui Goe a lui Caragiale. Vă mai amintiţi oare cum toate mamiţicile încercau din răsputeri să intre în voia puşlamalei repetente? În acelaşi fel cei din jurul beizadelei vor să-i facă pe plac preaslăvindu-i sclipirea minţii şi lăudându-i la infinit potenţialul intelectual, care-i lipseşte dar care chiar ajunge să creadă că-l are. Hainele de marcă, maşina de ultimă generaţie, ochelarii de soare Gucci, Armani sau mai stiu eu de care, gelul din păr şi litrii de parfum turnaţi, fără zgârcenie, din cap până-n picioare, toate fac parte din trusoul obligatoriu al beizadelei noastre. Vacanţele petrecute pe meleaguri străine, croazierele sau alte exotisme sunt un adevărat “musai” ca să poată epata în faţa acelora asemeni lui. El vrea să se cultive! La urma urmei în bâtrâna nostra Românie nu mai este nimic ce sa-l surprindă sau sa-l îmbucure. Le-a văzut pe toate, e prea bun pentru România. El merită şi este îndreptăţit la mai mult.

Beizadeaua nu are hobby-uri. E prea bun pentru ele.  Nopţile pierdute  scăldate în alcool, ţigările şi cluburile nu intra la categoria hobby ci mai degraba în cea a ocupaţiei cotidiene. Merge şi la masaj sau alte forme de îngrijire corporală. Mai încearcă, din când în când şi câte-un sport însă doar pentru că se poartă, plictisindu-se repede că doar nimic nu-l mulţumeşte.

Va urma… (în partea a II-a va fi pusă sub lupă şi izmana mitică.)

]]> http://transilvaniatimes.ro/site/beizadeaua-de-marasti-si-miticul-indispensabil-i/feed/ 10 http://transilvaniatimes.ro/site/sa-dam-cezarului-ce-i-al-cezarului-2/ http://transilvaniatimes.ro/site/sa-dam-cezarului-ce-i-al-cezarului-2/#comments Tue, 13 Jul 2010 09:39:24 +0000 Radu Cristea http://transilvaniatimes.ro/site/?p=838 Nicdecum nu am să mă pregătesc a comenta consacratul adagiu biblic. Mă gândesc mai degrabă la el, statul, căruia neşovăitor trebuie să-i plătesc preţul condiţiei mele de personaj social. Adică el, statul, mă protejează împotriva tiraniei, nedreptăţilor sociale ori de alt soi, veghează asupra libertăţilor mele, mă îngrijeste mai abitir decât îngrijeşte un bătran ceasornicar orologiul bisericii şi îi unge fiecare rotiţă ştiind că doar astfel vestitorul timpurilor va umbla fără cusur. Dar oare care îmi este preţul cerut pentru toate acestea? Oare cu câtă vrednicie îşi indeplineşte el delicatele sarcini care-i sunt puse în cârcă? Cine şi mai ales cum veghează ca el, statul, să-şi facă treaba? Fără prea mulă şovăială voi incerca a răspunde pe rând la tustrelele întrebări.

Stainhardt spunea, citându-l pe Iorga “Ai dreptul să ierţi doar ce s-a făcut în paguba ta” . Ei bine, toate nedreptaţile ce ne înconjoară, nedreptăţi a căror conducător este adeseori statul şi ai săi slujbaşi, sunt în paguba noastră a tuturor. De ce spun asta? Întâi de toate pentru că pentru că talanţii pe care-i vărs în visteria sa ar trebui sa-mi poarte de grijă, să mă ocrotească. Preţul nu e mic deloc, mâna sa e lungă şi buzunarele sale încăpătoare. Mai mult decât atât pactul cu el este anticipat şi chiar dacă nu e consimţit el este totuşi asumat. El percepe un oarecare soi de bir pentru garantarea libertăţilor noastre. Nu voiesc a spune că asta e o găselniţă nouă. Nicidecum. Indiferent de forma de organizare a unei societăţi, trecute, prezente sau viitoare, conducătorii acesteia vor cere biruri. Existenţa lor nu poate fi pusă la îndoială, motivele petru care acestea sunt cerute diferă doar. Dacă în vremuri străvechi erau jertfe aduse pe altarele conducătorilor şi dacă venind mai încoace în timp le regăsim finanţând armatele imperiilor cuceritoare, astăzi, galbenii noştri ar trebui să cureţe boala, să ne educe vlăstarele, să ne pietruiască cărările vieţii astfel încât să nu ne poticnim la fiecare pas. Ce ne facem însă atunci când, cu bocancii plini de noroi, perceptorul ori un organ analog, ne trece pragul şi uită cu desăvârşire pe cine artrebui sa slujească? În asemenea cazuri îti este permis a vorbi doar ca sa te consolezi. Clipa în care ai fost luat în cătarele lor te poţi considera pradă uşoară şi fără de scăpare. Cezarul nu-ţi va părăsi locaşul fără să ia nu ce e al lui, ci mult mai mult, ce crede că i s-ar cuveni lui. Nu-l poţi opri nicicum. Nu-l poti înduioşa dar nici ameninţa. E de neclintit. Dacă căpriţa ta, care-ţi hrăneşte familia şi din ce ramâne mai faci si milostenie la săraci, e tot ce ai, el ţi-o va lua. Mai mult decât atât, jinduind la ce ai mai putea agonisi în viitor, îţi va lua şi ce nu ai încă. Nu ai cum sa i te împotriveşti. Poţi încerca, însă mai degrabă ai reuşi să răpui morile de vânt ale lui Don Quijote decât să-i pricinuieşti vre-un deranj Cezarului. În felul ăsta, unde mai este dreptatea după care cu atâta însetare tânjeam atunci când ii umpleam visteria? Cine oare sări-mi-va în ajutor dacă chiar el, creat să mă protejeze, me jecmăneşte mai rău ca utimul pungaş? Şi dacă toate astea nu-s destule, se mai gasesc şi unii, din şleahta lui, a Cezarului, care se înfruptă cu neruşinare din visteria sa, facând negoţ cu el, vânzându-i te miri ce cu o socoteală înzecită în favoarea lor şi culmea toate astea spre presupusul meu folos, al contibuabilului. Vreau a protesta, cu toate că mai mult decât a le striga adevărul în obraz multe nu pot face. Atunci oare pentru ce să-i dăm Cezarului ce ce crede că-i al său? Pentru că oricum îşi va lua singur mult mai mult de atât!

Omul lipsit de inteligenţă, nătărăul, are o predispoziţie aproape genetică, însă nu este, spre a cunoaşte cele mai mărunte şi neînsemnate lucruri despre ceilalţi, lucru care nu este condamnabil în sine, însă toate acestea nu-i servesc la altceva decât la a le deşira pe tipsia bârfei şi a le înfăţişa altora, într-un asemenea fel pocindu-le încât poate transforma şi cel mai frumos lucru în ceva reprobabil, făcând rău. Toate acestea le face, în nevolnicia sa,  spre a înjosi, a terfeli pe acela a cărui grijă o poartă. Această bârfă murdară nu are un alt scop decât acela de a servi drept acoperire a propriilor frustrări, generate de pizmă şi invidie. Prostul nu poate excela prin nimic şi singurul mod prin care, în îngustimea minţii sale, crede că poate fi oarecum important este a se îngrijii de tot ce fac cei din jurul său şi a nu rata vre-o ocazie în care să poată povesti de istov despre acestea. Prostul se simte inferior şi cu cât se afundă mai adânc in mediocritatea sa cu atât răcneşte mai tare afirmându-şi calităţile, caracteristicile pozitive şi însuşirile drepte dar pe care nu le are.

Revenind la profunzimea proverbului enunţat mai devreme, referirea la moartea prostului nu se răsfrânge asupra individului în sens existenţialist, nu este nicidecum vorba de o moarte carnală, ci de una spirituală. Prostul ce poartă grija altuia nu este altceva decât un jalnic sclav al acestei griji. Întreaga sa viaţă este condus de aceasta. Nu poate a se bucura mai de nimic, frământat fiind în permanenţă de grija altuia. Este mâncat din interior, la fel cum cancerul devorează celulele sănătoase ale organismului pe care a pus stăpânire  şi care implicit moare. În neghiobia sa, prostul, nu realizează puterea de transmutare şi nici nebănuitele consecinţe ale acţiunilor sale asupra celor din jur dar mai întâi asupra propriei bunăstări spirituale. Moartea sa este iminentă.

Lucurile nici nu ar fi pe atât de grave dacă sprijinul necontenit pe care îl acorzi celor ce-ţi cer ajutorul ar fi înţeles ca atare şi nu ar abuza de acesta. Dacă, în plan personal, ajuţi pentru că aşa vrei, aşa eşti constituit sau educat, problema rezidă în curtea celor pe care îi ajuţi. Aceştia din urmă vor pretinde prietenii, amiciţii sau chiar simpatii personale doar pentru a-şi satisface agenda personala de nevoi. E de la sine înţeles că eşti căutat, că telefonul îţi sună continuu, dar toate astea pentru motive cât se poate de greşite.

Cu siguranţă nu sunt puţini între voi, distinşi cititori, care aţi fost surprinşi de dezamăgire sau chiar devastaţi de neaşteptata trădare a încrederii acordată sau investită în presupuse prietenii. Când acest fenomen are loc, această întâmplare, mai cu seamă când se repetă la nesfârşit începi să te gândeşti, să formulezi strategii, să găseşti căi de a evita persoanele care te dezamăgesc, de a ocoli situaţiile în care, în mod invariabil, sfârşeşti ca victima a profitorilor. Nu, nu sunt de principul să dăm foc la magazie ca să scăpăm de şoareci. Totuşi, revelaţia înşelaciunii, atunci când are loc, crează confuzie, întâi de toate, complicând şi mai mult lucrurile. În acele momente întrebări de genul “cum a putut…? cum a fost în stare…? cum a îndrăznit…?” îţi năpădesc mintea şi rămân retorice.  Astfel de momente de criză sau dileme dezorientative au fost atent analizate de Carl Jung şi altii. Momentul dezorientării se intalează atunci când realizezi că aşteptările ţi-au fost dărâmate. Cine este proprietarul aşteptărilor? Fireşte că tu.

Soluţiile sunt multiple. Întâi de toate trebuie ca raţiunea să-şi regăsească bine meritatul loc de principal hotărâtor al acţiunilor proprii. Nu m-aş duce atât de departe încât să dau dreptate gândurilor englezului din Jurnalul Fericirii a lui Steinhardt, care din altruism alege să-şi bea ceaiul în casă, totuşi câteva soluţii de mijloc pot fi aplicate.

Soluţia 1. Înfrânează-ţi aşteptările. Nu înseamnă să nu visezi, să nu ai aspiraţii, înseamnă sa abordezi un mod de gândire critic. Asta presupune un efort mental mai mare în a judeca lucrurile nu după aparenţe ci în profunzime, după esenţa lor. Acest lucru se realizează şi prin stabilirea şi, foarte important, păstrarea standardelor proprii. Nu te baza pe alţii pentru atingerea ţintelor personale, fa-o de unul singur. Eşti cel mai de încredere om pe care-l ai. Educaţionaliştii numesc asta învăţarea independentă, Jung denumeşte acest lucru drept individualizare.

Soluţia 2.  Nu-ţi oferi ajutorul imediat. Aşteaptă să-ţi fie cerut sprijinul de mai multe ori înainte de a-l oferi. Când îl oferi, fi sigur că vrei să o faci şi nu aştepta nimic înapoi. Dacă ai luat o decizie conştientă, accept-o ca atare. Dacă intervin anumite tipare (ex. persoane care-ti cer bani împrumut dar în mod repetat întărzie sau chiar nu îi mai inapoiază) crede în tipar şi nu în aşteptările personale şi bazează-ţi decizia pe acesta.

de Radu Cristea

1. Religia sustine si propovaduieste erori si, foarte grav,  minciuni. Acest fapt in sine e un lucru rau. Daca ne referim la erori (eroarea e un fals pe care il crezi, il sustii, fara a fi constient de falsitatea lui), gravitatea consta in tipul de gandire pe care il formeaza la copii. Un tip de gandire care ii va face sa fie naivi, potentiale victime ale sarlatanilor, neviabili in societate, expusi tuturor tipurilor de erori de gandire si lista poate continua – las pentru comentarii completarea acesteia. Dezarmati in fata realitatii, cu capacitatea slab dezvoltata de a discerne intre “bine” si “rau”, intre fantastic si real acesti copii sunt primele victime ale saraciei, ale sclaviei de orice tip, ale frustrarii, introvertirii, acestia vor constitui persoanele cele mai expuse accepatrii unor norme politice intolerante sau ilogice. (Dealtfel Biblia ne prezinta aceasta incapacitate drept o calitate. 2 argumente: 1. “fericiti cei saraci cu duhul” Matei, NT - citat din memorie; 2. Adam si Eva, inainte de caderea in pacat, in starea lor “perfecta” nu cunosteau binele si raul. Odata cu ascensiunea pe scara cunoasterii, Biblia ne spune ca au decazut din starea de “perfectiune”, au fost izgoniti, la propriu,  din rai si au devenit muritori). Raul nr. 1
Daca ne referim la minciuna (minciuna e un fals de care sustinatorul e constient si rau intentionat) cred ca e inutil sa mai aduc argumente. Va dezvolta inca din copilarie meschinaria, serpuirea pe caile usoare, nesinceritatea, caracterul ascuns si pervers, corectitudinea “la vedere”, morala de fatada. Va invata foarte repede ca minciuna e o parte integranta a religiei si a vietii, cat se poate de normala, de fireasca si de necesara. Raul nr. 2.
Aveti dreptate, cele doua sunt in contradictie, in felul acesta religiosul este toata viata lui fortat sa-si compartimenteze personalitatea. O parte sa fie credula si sa creada in erori, o parte sa minta, sa adapteze dovezi clare si sa le falsifice pentru propriul scop. Aceasta compartimentare, care atinge zona psihiatriei este deja al treilea rau.

2. Aici voi da un exemplu. Daca n-ar fi existat religie, sentimentul de intrajutorare ar fi existat cu siguranta. Atat morala cat si legaturile sociale dintre oameni sunt de cel putin 3-4 ori mai vechi decat cea mai veche forma de religie. Religia a venit si a crescut pe o moralitate existenta, nicidecum morala nu a fost generata de religie. Dealtfel sunt zeci de specii de mamifere la care exista forme sociale de intrajutorare (matusi care cresc sau alapteaza puii surorilor, masculi care au grija de pui alaturi de femele), fara ca aceste animale sa fie membrele vreunei religii. Insasi existenta lor infirma fara drept de apel afirmatia religiilor, conform carora morala este sustinuta de religie. Religia nu poate explica acest tip de comportament, in timp ce comportamentul respectiv in in acord cu teoria conform careia formele sociale si morale apar inaintea religiei. Asadar daca n-ar fi exista religie unii dintre oamenii bogati ar fi facut donatii catre societatea umana. E drept ca aceste donatii ar fi avut numai scop electoral, grandomanie sau poate compasiune pura fata de semenii mai putin avuti, insa scopul mantuirii n-ar mai fi existat. Asa ca banii nu ar fi mers catre constructia de biserici ci inspre alte scopuri. Poate unele militare, cu care nu sunt de acord. Dar cu siguranta ar fi ajuns mult mai multi bani catre zona stiintifica. Si in felul acesta, poate, boli grave azi ar fi fost deja eradicate. Nu prin post si rugaciune, nu prin imbogatirea unor sarlatani, ci prin cheltuirea unor bani in mod rational, in cercetare.