Să începem exerciţiul.

            Cursul valutar – raportul dintre monedele naţionale şi internaţionale.
În trecut monedele naţionale se defineau prin conţinutul lor valoric stabilit prin lege de către statele respective. Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit pentru reglementarea schimburilor economice internaţionale. Fiecare ţară care practică mai multe cursuri valutare încearcă să folosească această categorie economică, în primul rând, ca instrument de măsurare monetară a schimburilor economice internaţionale, iar în al doilea rând, ca o pârghie de influenţare a acestora. Stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare sau cotaţie. Astfel, cursurile valutare pot fi exprimate prin metoda cotării directe (cursul valutar exprimă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la o unitate monetară străină) sau prin metoda cotării indirecte (cursul valutar exprimă numărul de unităţi monetare străine ce revin la o unitate monetară naţională).

Teoria parităţii puterii de cumpărare explică evoluţia cursului de schimb pe termen mediu şi lung, dar o infirmă pe termen scurt. Pe termen mediu si lung, cursul de schimb al unei monede este determinat de rata inflaţiei dinţararespectivă. Mai precis, variaţiile de curs între două devize, A şi B, depind de diferenţa existentă între ratele inflaţiei în economia ţărilor A şi B. Această concluzie are la bază teoria parităţii puterii de cumpărare, supusă unor verificări teoretice, în decursul timpului, de “generaţii de economişti” de prestigiu. Rolul anticipărilor asupra formării cursurilor de schimb a fost şi este invocat mereu. Sub impulsul lui Aftalion şi Nurske, în secolul XX, se dezvoltă un adevărat curent teoretic, denumit psihologic. În baza acestei abordări, anticipările agenţilor economici cu privire la inflaţie, dobânzi, deficit bugetar, sold comercial etc, condiţionează comportamentele care declanşează, ele însele, o serie de reacţii turbulente.

Majoritatea specialiştilor recunosc, în prezent, rolul factorilor psihlogici, punându-se, în continuare, întrebarea dacă anticipările sunt raţionale, deci previzibile, sau, dimpotrivă, iraţionale şi imprevizibile! Economiştii de influenţă keynesiană considerau că anticipările speculatorilor îşi au originea în psihologia foarte complexă a pieţelor. Anticipările trebuie să se constituie, pentru analişti, în date exogene, extraeconomice. Miopia speculatorilor, înclinaţia acestora de a urmări evoluţia generală, de a o amplifica, de a pleca urechea la zvonuri şi false profeţii (astrologi sau şarlatani cu diplomă) conduc spre declanşarea unei mişcări speculative “iraţionale”, fără o fundamentare ştiinţifică a riscurilor ce pot fi asumate. Anticipările raţionale nu exclud prezenţa erorilor de previzionare; acestea sunt, însă, considerate aleatoare, hazardate. Dacă erorile sunt sistematice, respectiv dacă se constată în mod frecvent şi mereu în acelaşi sens, anticiparea nu poate fi definita ca raţională. Astfel, cursul real de schimb de la un moment dat diferă de cursul de echilibru (oconstantă) printr-o eroare cu medie zero:

Q = Qequil +ε

Folosind formula şi având un grafic al BNR, am încercat să văd dacă se potriveşte estimarea pentru primul semestru 2011. Iată graficul:

Cursul euro-leu. Sursă Bnr.ro

Nu se potrivea. Am încercat o formulă mai elevată: Harrod-Balassa-Samuelson. Nu mergea, nici nu se apropia de tendinţele leului nostru…

O variantă semiempirică? Determinantul lui Makarov? Îmi dă coloane proporţionale negative…

Calcul superior? Diferenţiala lui Parker? Pierd o zi, învăţ să folosesc Wolfram math, şi nu obţin nimic…decât un şir de numere negative.

Vreau să renunţ, e clar, nu sunt Soros…

Până când deschid eRomania, site-ul oficial, unde găsesc rambursările la împrumuturile guvernamentale făcute prin BNR. Împrumuturi interne şi externe.

Fac graficul, şi ce constat? Cursul valutar respectă graficul de rambursare şi nu legile economiei…Adică, atunci când statul nostru are de restituit o rată către o bancă comercială din România, lasă lei pe piaţă cât mai mulţi să fie cât mai ieftini. Când leii ajung la limita considerată minimă, îi strânge aruncând euro în piaţă, şi plăteşte rata în lei. Invers face când rata e externă şi în euro. Adică nu scoate euro pe piaţă pentru echilibrare, ci îi dirijează spre plată, pe piaţa internă fiind lipsă de euro, aceştia se scumpesc. Cu aceşti euro scumpi ne plătim noi rate la bancă…

Aşa că noi plătim şi creditele şi dobânzile şi profitul băncilor, preţul benzinei şi salariile şi primele celor din BNR…Cine pe cine speculează?

Iacob Altman

Ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a arătat la rândul său că introducerea taxei auto şi pentru maşinile intrate în ţară înainte de intrarea în vigoare a acesteia a fost discutată şi agreată, luni dimineaţa, de liderii coaliţiei.

“S-a convenit în acelaşi timp să fie respectat principiul nediscriminării prin modificările care urmează să fie introduse de Guvern”, a spus Borbely.

În şedinţa de miercuri, Guvernul a amânat o decizie în privinţa taxei auto, surse oficiale declarând că decizia va fi luată după o analiză de impact şi pe baza unor discuţii care urmează să aibă loc în cadrul coaliţiei.

La finalul şedinţei de guvern, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a declarat că “ordonanţa sau legea” de modificare a taxei auto va fi adoptată de Executiv în următoarea şedinţă şi că propunerea sa este aplicarea unei taxe auto care să fie percepută la prima vânzare a maşinilor intrate în ţară înainte de 1 ianuarie 2007, data de introducere a taxei de înmatriculare auto, cu o reducere a cuantumului taxei cuprinsă între 20-30%.

Reducerea taxei va fi aplicată pentru toate maşinile, astfel încât să fie evitată o nouă discriminare, a arătat ministrul.

sursa: zf.ro

„Maratonul de Primăvară” TAROM continuă cu rutele Bucureşti – Atena – Bucureşti, Atena –Bucureşti – Atena, Bucureşti – Larnaca – Bucureşti, Larnaca – Bucureşti – Larnaca, Bucureşti – Beirut – Bucureşti, Beirut – Bucureşti – Beirut, Bucureşti – Istanbul – Bucureşti, Istanbul – Bucureşti – Istanbul, Cluj –Frankfurt – Cluj şi Frankfurt – Cluj – Frankfurt, pentru care, de miercuri, 11 mai şi până pe 21 mai, se pun în vânzare bilete dus-întors la numai 89 EURO (plus taxe de aeroport), transmite Romanian Global News.

La achiziţionarea de pe website-ul companiei www.tarom.ro, preţul biletelor cu taxe incluse este de:

193 EURO pentru Bucureşti – Atena – Bucureşti şi Atena –Bucureşti – Atena;

184 EURO pentru Bucureşti – Larnaca – Bucureşti şi Larnaca – Bucureşti – Larnaca;

186 EURO pentru Bucureşti – Beirut – Bucureşti şi Beirut – Bucureşti – Beirut;

171 EURO pentru Bucureşti – Istanbul – Bucureşti şi Istanbul – Bucureşti – Istanbul;

196 EURO pentru Cluj –Frankfurt – Cluj şi Frankfurt – Cluj – Frankfurt.

Biletele dus-întors pe aceste rute, cumpărate în perioada 11 – 21 mai, sunt valabile pentru călătorie în perioada 16 mai – 15 iunie 2011 (data ultimului retur).

Pentru călătoriile cu plecare din Bucureşti, Cluj, Atena, Larnaca şi Beirut, este disponibil şi serviciul de check-in online ce poate fi accesat pe site-ul www.tarom.ro.

TAROM operează zece zboruri directe pe săptămână între Bucureşti şi Atena, zboruri directe zilnice între Bucureşti şi Larnaca, două zboruri săptămânale între Bucureşti şi Beirut, în zilele de marţi şi sâmbătă, treisprezece zboruri săptămânale între Bucureşti şi Istanbul, un singur zbor pe zi sâmbăta şi câte 2 zboruri pe zi în restul zilelor săptămânii, 4 zboruri directe pe săptămână între Cluj şi Frankfurt în zilele de marţi, joi, sâmbătă, duminică.

Despre TAROM

Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi este membră a Alianţei SkyTeam din 25 iunie 2010. Compania naţională deserveşte 57 de destinaţii în sezonul de vara 2011 operând către ţări din Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.

În anul 2010, compania TAROM a transportat 2.191.317 pasageri, cu 23,66% mai mult decât în 2009. Pentru TAROM luna August 2010 a fost cea mai bună lună din ultimul deceniu din punct de vedere al numărului de pasageri transportaţi: s-au înregistrat 234.066 pasageri. Gradul de încărcare al curselor TAROM înregistrat în 2010 a fost de 62%, cu 6 puncte mai mult decât în 2009. Pentru anul 2011 TAROM estimează peste 2.400.000 de pasageri şi un grad de încărcare de peste 64%.

DESTINAŢIILE ANTERIOARE DIN „MARATONUL DE PRIMĂVARĂ” TAROM AU FOST MADRID, AMMAN ŞI FRANKFURT

Rutele anterioare incluse în „Maratonul de Primăvară” TAROM au fost Bucureşti – Madrid – Bucureşti, Madrid – Bucureşti – Madrid, Bucureşti – Amman – Bucureşti, Amman – Bucureşti – Amman, Cluj –Frankfurt – Cluj şi Frankfurt – Cluj – Frankfurt, pentru care biletele dus-întors la tariful de 89 EURO (plus taxele de aeroport) mai pot fi cumpărate până pe data de 14 mai şi sunt valabile pentru călătorie în perioada 09 mai – 08 iunie 2011 (data ultimului retur).

Pentru aceste destinaţii preţul biletelor cu taxele incluse, la achiziţionarea de pe website-ul companiei www.tarom.ro, este de 171 EURO pentru Bucureşti – Madrid – Bucureşti şi Madrid – Bucureşti – Madrid, 194 EURO pentru Bucureşti – Amman – Bucureşti şi Amman – Bucureşti – Amman, 196 de EURO pentru Cluj –Frankfurt – Cluj şi Frankfurt – Cluj – Frankfurt. TAROM operează treisprezece zboruri directe pe săptămână între Bucureşti şi Madrid, un singur zbor pe zi sâmbăta şi câte 2 zboruri pe zi în restul zilelor săptămânii, două zboruri directe cu înnoptare între Bucureşti şi Amman în zilele de marţi/miercuri şi sâmbătă/duminică, 4 zboruri directe pe săptămână între Cluj şi Frankfurt în zilele de marţi, joi, sâmbătă, duminică.

DESPRE „MARATONUL DE PRIMAVĂRĂ” TAROM

Maratonul de Primăvară TAROM a început pe 27 aprilie 2011 şi se va încheia pe 04 iunie 2011, timp în care sunt puse în vânzare 3600 de bilete dus-întors la tariful de 89 EUR (plus taxe de aeroport), către şi dinspre 10 destinaţii externe TAROM, operate cu avioane proprii.

Pe parcursul derulării promoţiei, destinaţiile se vor schimba, de la o săptămână la alta, iar la începutul fiecărei săptămâni vor fi anunţate, pe website-ul www.tarom.ro, pe contul de Facebook la http://www.facebook.com/tarom.ro şi pe Twitter la http://twitter.com/tarom_ro, noile destinaţii care intră în „Maratonul de Primăvară”.

În total “Maratonul de Primăvară” va cuprinde 614 zboruri TAROM, către şi dinspre 10 destinaţii externe, în 9 săptămâni, timp în care vor fi puse în vânzare aproximativ 3600 de bilete la tariful de 89 EUR (plus taxe de aeroport). Numărul biletelor disponibile în cadrul acestei promoţii poate varia, în funcţie de locurile disponibile şi de încărcătura cursei.

Promoţia “Maratonul de Primăvară” se aplică pentru călătorii pe rutele anunţate în cadrul Maratonului, iar biletele dus-întors au o perioadă de şedere de minim 3 zile şi maxim o săptămână.

În ceea ce priveşte econometria, el crede că nu se poate ajunge foarte departe decât inventând modele noi şi imbunătăţite. În acest domeniu, progresul consta în ameliorări progresive în alegerea metodelor. Pentru a-şi sustine mai ferm teoria, el îi oferă drept contraexemple pe doi dintre profesorii lui de economie de la King’s College Cambridge. Primul  dintre ei este Arthur C. Pigou[2] (care nu şi-a ameliorat modelul simplu şi învechit pe care îl folosea), iar cel de al doilea este Alfred Marshal (care din dorinţa de a inventa noi modele şi de a fi realist, şi-a încurcat modelele refuzând ideea de a folosi scheme abstracte).

Pentru ca un model să nu-şi piardă generalitatea şi valoarea ca mod de gândire, trebuie să nu conţină valori reale pentru funcţiile sale variabile, deoarece devine inutilizabil. Keynes observă că în chimie, fizică şi alte ştiinţe ale naturii, menirea experimentului este de a furniza tocmai acele valori reale ale diferitelor cantităţi şi factori care apar într-o ecuaţie sau formulă; după aflarea acestora, ele rămân definitive. În economie, a introduce cifre într-un model duce la anularea valorii sale, pentru că cifrele nu se vor mai potrivi la o alta încercare. Concluzia sa este că a transforma un model într-o formulă cantitativă înseamnă a-i distruge utilitatea ca instrument de gândire.

Economia de piaţă modernă se bazează pe conservarea  principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate, urmăresc acelaşi scop sau un scop asemănător. Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului. Dar libertatea concurenţei îşi are limitele în practicile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestei limite  transmite concurenţei caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care săvârşeşte acte de o asemenea calificare. Astfel a apărut necesitatea  unei protecţii  a consumatorilor  din cauza multiplicărilor practicilor abuzive în domeniul concurenţei, a procedeelor moderne de ”marketing”, care nu sunt întotdeauna loiale în raportul lor cu un concurent.

In ţările cu economie de piaţă problema protecţiei consumatorilor concentrează tot mai mult atenţia  autorităţilor publice, în sens  tot mai larg  prin interesul  tot mai mare pe care-l manifestă pentru instituirea unei discipline concurenţiale care să includă probleme ale efectelor provocate consumatorilor.

Consumatorii pot fi lezaţi datorită actelor de natură comercială[3]. Actele de concurenţă  neloială pot fi sesizate atât de profesionişti lezaţi dar şi de consumatori.

Principalele măsuri restrictive ale protecţiei consumatorilor sunt : cele referitoare la preţuri şi cele referitoare  la formele de vânzare.

Preţul este obiectivul esenţial al competiţiei.

Mecanismul economiei de piaţă funcţionează pe baza legii cererii şi ofertei , având ca ax central, preţul, care asigură autoreglarea echilibrului pieţei. Dar, pentru ca preţul  să-şi poată îndeplini misiunea “supremă” de regulator al pieţei, formarea lui trebuie să aibă loc în condiţiile mediului concurenţial normal. Astfel se pot stabili obiective  şi se pot utiliza mijloace multiple  ale strategiilor de preţuri în condiţiile concurenţei:

ü  vânzarea mai puţin scumpă;

ü  asigurarea unui minim de profit ;

ü  apărarea imaginii produsului;

ü  preocuparea de a fi cel mai bine informat;

ü  alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndepărtarea concurenţilor.

Coordonatele prin care se defineşte preţul în condiţiile concurenţiale sunt:

1. existenţa mai multor producători şi, respectiv, cumpărători, condiţie care elimină  posibilitatea existenţei monopolului şi monopsonului şi al altor forme ale poziţiilor dominante pe piaţa bunurilor şi serviciilor.

2. existenţa diversificării sortimentale a unui bun omogen considerat, condiţie care dă posibilitatea multiplelor opţiuni posibile din partea potenţialilor operatori economici şi cu care producătorii sau distribuitorii intră în raporturi economice de piaţă.

3. întreprinderile să se comporte ca entităţi raţionale, fiind preocupate, fiecare la rândul său de alegerea celor mai bune variante în combinarea factorilor de producţie, în scopul atingerii obiectivului fundamental.

4. decizia preţului să aparţină exclusiv agenţilor economici neexistând imixtiuni din partea guvernului în fixarea preţurilor ca nivel nominal.

Când în economie un bun este fabricat de mai mulţi producători nici unul dintre ei nu poate să influenţeze în mod izolat piaţa. Toţi influenţează piaţa aflându-se în competiţie. Ca urmare ei trebuie să-şi adapteze preţurile la nivelul preţurilor pieţei.

Pentru a-şi atrage cât mai mulţi clienţi, producătorii pot proceda la coborârea  nivelului preţului. Fenomenul se transmite, iar scăderea preţului ca efect al concurenţei, poate să atingă cel mai coborât nivel, până la cel de supravieţuire, în care marja profitului este foarte, foarte mică. In aceste condiţii, acei producători care procedează la  ridicarea preţului peste nivelul concurenţei riscă să-şi piardă totalitatea clienţilor şi să dea faliment.

Coborârea  preţurilor sub incidenţa concurenţei între producători se bazează pe posibilităţile pe care le are fiecare dintre rivali de a reduce costul unitar. Nivelul costului de concurenţă definit ca fiind preţul cel mai mic la nivel nominal, trebuie să se situeze deasupra costului.

In acest fel, acţiunea agenţilor economici către poziţia de lider în competiţie  trebuie să se sprijine pe baze economice reale.

Aşadar, concurenţa între producători exercită o permanentă presiune asupra scăderii preţurilor de vânzare. Totodată concurenţa contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de consumatori, care este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic.

Aici poate fi amintită legea lui King (1648-1712) ce arată în esenţă că un deficit de recoltă de grâu face să-i crească preţul, iar o recoltă bună determină o scă-dere a preţului şi a venitului. King anticipa legea cererii şi ofertei care a constituit şi constituie încă o preocupare în ştiinţa economică dar care pivotează în jurul aceluiaşi ax.

Preţul depinde de punctul de intersecţie al curbei ofertei cu cea a cererii.

Deoarece preţul joacă un rol important  în decizia cumpărătorului, în funcţie de modul în care se foloseşte ca mijloc de orientare a tranzacţiilor, se consideră că piaţa se echilibrează pentru preţul care permite egalitatea dintre cantitatea cerută de consumator  şi cantitatea oferită de către producători.

Astfel, preţul constituie un pol de atracţie către care converg toate forţele pieţei, el este “un mic nord al busolei economice” după cum afirma Michel Didier.

Specialiştii în domeniu arată că alături de partea metodologică, succesul firmei în mediul concurenţial se bazează pe formarea unei culturi organizaţionale adecvate.

Calitatea vieţii, totalitatea condiţiilor de ordin economic, social, ecologic şi spiritual este cea care asigură integritatea şi echilibrul vieţii biologice, dezvoltarea continuă şi durabilă a personalităţii umane. Calitatea vieţii este rezultatul unui efort atât individual cât şi colectiv care exprimă modalităţile de orientare a acţiunii umane spre satisfacerea sistemului de nevoi.

Componenta principală a calităţii vieţii este nivelul de trai .

Altman Iacob, fragmente din Economia schimbării

[1] John Maynard Keynes (1883 –1946) s-a nascut, a studiat si a predat in Cambridge. Principalele sale scrieri sunt: “The Economics Consequences of the Peace” – Consecintele economice ale pacii (1919), “A Treatise on Money” – Tratat despre bani (1930), dar este cunoscut mai ales pentru cartea sa “The General Theory of Employment, Interest and Money” – Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si banilor (1936), care a revolutionat stiinta economica sustinand finantarea prin deficit bugetar ca pe o cale de a pune capat Marii Crize. El ofera solutii sub forma cresterii cheltuielilor publice.

[2] În limba engleză economistul Arthur Cecil Pigou (1877-1959) este cel mai bine cunoscut pentru contribuţiile sale fundamentale la teoria bunăstării economice şi pentru apărarea neoclasicilor economie de atacurile de şcolii Keynesiste.

[3] Prin lege sunt stabilite drepturile fundamentale ale consumatorilor, astfel fiecare consumator are dreptul la:

-          protecţia drepturilor sale de către stat;

-          protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime în calitatea sa de consumator;

-          remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător;

-          informaţii complete, corecte şi precise privind produsele achiziţionate şi  serviciile prestate;instruire în domeniul drepturilor sale etc.

Reglementarea economiei prin mecanismele pieţei îşi are originea in ideile liberalismului economic, prefaţat prin lucrările fiziocraţilor şi dezvoltat de economiştii clasici, Adam Smith şi David Ricardo.

Concepţia lor asupra societăţii în general şi asupra vieţii economice, în special, sintetizată în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme”[1] se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvoltă după legi proprii şi nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Această concepţie a fost consacrată de ei prin două principii esenţiale:

• libera concurentă şi
• libera iniţiativă.

Asa cum arata A. Piettre[2] „echilibrul în viaţa economică putea fi asigurat numai prin existenţa unei depline libertăţi, deoarece numai astfel legile economice puteau să acţioneze fără nici o piedică. Problemele trebuiau să se rezolve ele însele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.”

Această doctrină a fost consacrată pe plan politic prin principiul după care economicul era exclus din sfera de activitate a statului[3]. Singurele măsuri de intervenţie ale statului admise erau acelea necesare  eliminării obstacolelor care apăreau în calea jocului liber al concurenţei, pentru a impiedica ca o unitate economică sau un grup de unităţi economice să distrugă sau să absoarbă concurenţii săi, controlând o parte prea mare a pieţei.

Adaptarea producţiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare al preţurilor, de unde şi numele de economie de piaţă. Din confruntarea dintre ofertă şi cerere rezultă un anumit preţ care exercita o funcţie economică esenţială, producătorii orientându-şi activitatea în funcţie de oscilaţiile acestuia. Astfel, dacă la un moment dat oferta de mărfuri era  mai mică decât cererea solvabilă[4], preţurile creşteau având drept rezultat sporirea profiturilor, care la rândul său încurajau producătorii în lărgirea producţiei, în vederea adaptării ei la cerere şi în acelaşi timp, o serie de consumatori ale căror venituri erau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau indepărtaţi de pe piaţă şi echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv scădea, fapt care îi determina pe producatori să restrangă producţia întrucât profiturile se micşorau şi, în acelaşi timp, o parte din consumatori care până atunci erau în afara pieţei, puteau să participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusă la nivelul ofertei şi echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economică se supunea preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii.

Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de producţie şi o concurenţă perfectă.[5]

Prima înseamnă posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea şi volumul producţiei, de a spori producţia când preţurile creşteau şi de a o reduce pentru a se îndrepta spre alte domenii când preţurile se micşorau. În realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar în acele condiţii ale micii producţii de mărfuri, existând dintotdeauna o anumita rigiditate ce ţine atât de factorul capital, cât şi de factorul forţă de muncă. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, teza principală a concurenţei perfecte era urmatoarea:

v     unitatile economice erau mult mai mici faţă de mărimea pieţei, nici una nu era în măsură să aibă prin propria-i acţiune o anumită influenţă asupra alteia. Însă, nici această concurenţă perfectă nu a existat niciodată, realitatea a fost în mod constant departe de aceasta idealizare liberală. Procesul de dezvoltare a forţelor de producţie, ca urmare a progresului tehnic din numeroase domenii de activitate, a mărit dimensiunea unităţilor econo-mice în raport cu piaţa şi prin aceasta cele puternice au caştigat o poziţie care le permit să influenţeze pieţele şi să mânuiască preţurile.

La aceste fapte, treptat, pe măsura evoluţiilor acestor economii, s-au adaugat noi distorsiuni create pe piaţă dintre care amintim: existenţa marilor grupări monopoliste, intervenţia statului în viaţa economică, fenomenele de integrare economică.

După unele aprecieri, concentrarea producţiei şi a capitalului în câteva corporaţii gigant, naţionale şi transnaţionale, limitează aşa numita „suveranitate” a consumatorului, deoarece producătorii nu mai ascultă „absolut” şi „pasiv” de consumatori şi de acţiunile acestora. Aceştia urmărind să vândă cât mai mult, modelează opiniile, gusturile şi chiar deciziile consumatorilor, dirijează prin variate metode şi în mare măsură cererea. Drept urmare, economia de piaţă, aşa cum există ea în realitate în prezent nu mai prezintă trăsăturile economiei de piaţă perfect concurenţială din gândirea clasică şi neoclasică (număr mare de producători şi consumatori de putere aproximativ egală care acţionau exclusiv în baza unor principii de raţionalitate economică şi erau perfect şi permanent informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă); ea se caracterizează printr-o „concurenţă imperfectă”, ce presupune dominaţia unui număr redus de unităţi mari care duc o politică de piaţă în sensul de „diferenţiere” (modificarea formală sau reală) a produsului[6], controlează în grade diferite preţurile, ridică bariere de diverse genuri la întrarea în domeniul lor de activitate a noilor concurenţi (potenţiali sau reali), influenţează permanent, rafinat sau agresiv, cererea consumatorilor, opacizează informaţia economică etc.

Totodată, din punct de vedere al mecanismului de funcţionare, economiile de piaţă sunt economii mixte, aceasta întrucât în condiţiile dominării mecanismelor pieţei, constatarea unor slabiciuni şi eşecuri ale acestora au dus la încluderea statului în mecanismul general de funcţionare a economiei naţionale.

În funcţionarea economiei se împletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului[7] şi ceea ce diferă de la o ţară la alta este natura şi proporţiile acesteia. Apariţia acestui agent economic, a fost considerat drept un proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale, a contradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii echilibrului economic.

Statul, în economiile moderne de piaţă, joacă un rol de catalizator economic[8], conservând însă principiile esenţiale caracteristice mecanismului pieţei. Însă, întervenţia statului în economie, prin politica bugetară, politica veniturilor, politica fiscală şi monetară, prin legislaţia economică (vizând concurenţa, salariul etc.) peste anumite limite obiective, apare, mai ales în concepţia economiştilor monetarişti, de natură să deregleze funcţionarea pieţei.

In aceste condiţii noi, într-o asemenea economie, piaţa şi mecanismul preţurilor se departează de schema teoretică a unei „pieţe pure” în care preţul ce se formează spontan[9] la punctul de intersecţie al cererii şi ofertei reglează automat funcţionarea economiei. Preţul nu mai apare ca rezultat unic al forţelor pieţei care dictează o soluţie unică agenţilor economici, ci el apare atât sub impactul deciziilor acestora, cât şi ca urmare a unei intervenţii, mai mult sau mai puţin permanente, a statului. Coexistă mai multe tipuri de preţuri, care teoretic pot fi grupate cel puţin în două categorii principale:

1. i.      preţuri „libere” – care se formează pe pieţele mai puţin monopolizate, funcţie de cerere şi ofertă, fiind considerate ca preţuri ale pieţei, ca „date”, agenţii economici neputând acţiona asupra lor, dar ei îşi determină liber opţiunile lor ghidaţi de acest preţ care le semnalează situaţia de pe piaţa;
2. preţuri „administrate” – care sunt stabilite sau fixate de către anumite unităţi economice, sau de către stat, preţuri ce prezintă un anumit grad de rigiditate, ele nerăspunzând la dinamica raportului cerere – ofertă, dezechilibrul dintre acestea rezolvându-se prin ajustări de cantitate.

Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic din aceste economii.

Pentru piaţă, trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici.[10]

Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale. Economia de schimb poate asigura corelaţiile necesare funcţionarii eficiente a economiei, prin virtuţile sale, prin jocul cererii şi ofertei, al preţurilor, concurenţei, deciziilor de producţie şi opţiunile consumatorilor, orientând resursele societăţii spre activităţile necesare şi rentabile. Prin aceste pârghii ea realizează adaptările necesare în economie, li se oferă consumatorilor largi posibilităţi de comparare a bunurilor şi serviciilor şi alegerea lor la preţuri convenabile, iar pentru producători, evitarea risipei, fabricarea la costuri inferioare şi vânzarea la preţurile cele mai rentabile.

Economia de schimb presupune existenţa mecanismului concurenţial, ce se caracterizează prin formarea liberă a preţurilor, care reprezintă principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea şi, în acelaşi timp, una din premisele maximizării rezultatelor activităţii economice, în condiţiile unui volum limitat al resurselor[11].

Deşi, legile producţiei de mărfuri, ale concurenţei şi competiţiei sunt dure, uneori generând irevocabil falimentul, ele stimulează iniţiativa creatoare şi spiritul de întreprindere.

Altman Iacob –fragmente din “Economia schimbării”

[1] Folosirea termenului de laissez-faire poate să se refere la “lasă în pace, să treacă” pentru probleme de atitudine in afara de economie.N.A.

[2]A. Piettre – The Economic Journal, Vol. 63, No. 250 (Jun., 1953), pg. 446-448

[3] În generale, laissez-faire este o politica insistând că statul nu ar trebui să intervină în problemele economice, cu excepţia unor

[4] John Keynes în lucrarea sa “End of Laissez-Faire”: Astfel, dacă la un moment dat oferta de mărfuri era mai mică decât cererea solvabilă, preţurile creşteau având drept rezultat sporirea profiturilor, care la rândul său încurajau producatorii în largirea productiei, în vederea adaptării ei la cerere şi în acelaşi timp, o serie de consumatori ale căror venituri erau insuficiente, neputând face faţă urcării preţurilor, erau îndepărtaţi de pe piaţă şi echilibrul dintre producţie şi consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabilă, preţul produsului respectiv scădea, fapt care determina pe producători să restrânga productia întrucât profiturile se micsorau si, în acelasi timp, o parte din consumatori care pâna atunci erau în afara pietei, puteau sa participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusa la nivelul ofertei si echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economica se supunea preţurilor care rezultau din jocul ofertei şi cererii.

[5] Toate acestea nu au presupus însă o schimbare de esenţă a mecanismului economic din aceste economii. Trăsătura sa principală rămâne autoreglarea, piaţa ocupând locul principal în deciziile şi comportamentul agenţilor economici. Prin mecanismele sale, piaţa reprezintă condiţia generală a funcţionării acestui tip de economie, având un rol hotărâtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în organizarea, gestiunea şi reglarea economiilor naţionale

[6] Mecanismul concurential genereaza o alocare a resurselor in functie de nevoile reale ale societatii. In aceste conditii consumul are o influenta mult mai mare asupra productiei, concurenta stimuleaza diversificarea, innoirea sa in ritmuri rapide, anticiparea directiilor de evolutie a consumului, crearea de produse si servicii diferite care satisfac aceeasi nevoie de consum sau care satisfac simultan mai multe nevoi

[7] Paul Valery: “daca statul este prea puternic, ne va strivi; daca este slab, atunci va muri“

[8]James Tobin expune conflictul dintre egalitatea economica si valorile democratice astfel: “Capitalismul de piaţă generează mai degrabă inegalitate decât armonie, sursele acestei inegalităţi nu pot fi remediate fără sacrificarea flexibilitaţii şi eficienţei economiei capitaliste. Astfel, redistribuirea prin intermediul fiscalităţii devine necesară”.

[9] Intre aceste scoli se remarcă şcoala marginalistă engleză, iniţiată de W.St.Jevons (1835-1882), autor al multor lucrării, cea mai importanta fiind “Teoria economiei politice”.Aceasta lucrare a aparut in anul 1871, şi în ea autorul propune o reconstituire a ştiinţei economice. In viziunea lui aceasta trebuie să plece nu de la creşterea avuţiei naţiunilor ca la Smith, ci de la calculul hedonistic, adică de la un anumit grad de bunastare.

El precizeaza că “…este evident că ştiinţa economică nu poate fi decât o ştiinţă matematică. Ştiinţa economică  este o ştiinţă matematică deoarece se ocupă de cantităţi… Simbolurile matematice nu sunt de natură diferită de cele ale limbajului, ele constituie o perfecţionare a limbajului, adaptat la noţiunile şi relaţiile pe care vrem sa le exprimam…”

Jevons afirma ca observaţia critică putea fi valabilă pentru trecut, dar pentru prezent şi viitor noţiuni ca: utilitate,valoare,  avuţie, monedă, capitalul, plăcerea, satisfacţia, efortul, suferinţa, şi altele de acest gen sunt susceptibile de măsurare.

[10] Prin aceasta concurenta reprezinta o puternica forta motrice pentru impulsionarea creativitatii in economie, pentru asezarea ei pe coordonatele modernizarii si cresterii rentabilitatii.

[11] Adam Smith si David Ricardo, in conceptia lor asupra societatii în general si asupra vietii economice, în special, sintetizata în formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvolta dupa legi proprii si nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Aceasta conceptie a fost consacrata de ei prin doua principii esentiale: libera concurenta si libera initiativa.

“Se poate face prin controale indirecte, care vor permite ca şi maneliştii să fie trataţi ca toţi cetăţenii acestei ţări şi să plătească impozite şi taxe legale. E problema Finanţelor să stabilească modul în care se face această impozitare, dar există metoda controlului indirect”, a afirmat Emil Boc.

Interesant ar fi dacă guvernul ar avea potența de a adopta o lege de impozitare a maneliștilor a posteriori. Să nu uităm ca acești, să le spunem artiști, au adunat averi colosale și nu numai ca nu au încercat să ascundă acest lucru ci dimpotrivă, au epatat de câte ori au avut ocazia.

Se întreabă dușmanii mei,

De unde fac eu banii mei,

Să vină toți arhitecții,

Si  o să vindem si jeepanu’

Să dărâme toți pereții,

Decât să marcăm la Boc banu’

Înainte de a gândi un plan anticriză, trebuie să admiţi nu numai că este o criză, ci şi care sunt cauzele ei. Cauza principală este consumul excesiv pe datorie, şi nu consumul în sine. Populaţia nu poate fi blamată, dar poate fi pe viitor mai bine informată şi cu siguranţă mai precaută privind aşteptările asupra veniturilor proprii. În schimb, guvernul poate fi criticat pentru că a făcut o eroare strategică monumentală, într-o perioadă de creştere economică, a consumat toată această creştere şi s-a mai şi îndatorat suplimentar.

Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja şi pe care îi poţi economisi. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiţii în infrastructură, pentru ca acestea aduc locuri de muncă şi au un efect important de antrenare în economie. Însă investiţiile în infrastructură trebuie realizate prin programare bugetară multianuală, singura soluţie de a reduce costurile suplimentare şi de a elimina alocarea greşită a banului public. Desigur, trebuie îndreptate şi greşelile politicii fiscale, nu neaparat pentru a creşte veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscală şi pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare să depăşească cu bine perioada de criză.

Vechiul model este depăşit în faţa acestui sistem înlănţuit de probleme, ceea ce ne îndreptăţeşte, cred, să vorbim despre intrarea sa într-o veritabilă criză profundă. Termenul de criză este cu atât mai bine ales, cu cât el indică şi necesitatea unui punct de cotitură, a unei schimbări de esenţă în ceea ce trebuie să reprezinte modelul de evoluţie şi progres uman.

Nici nu ajunge mult prea departe cu elaborarea de observaţie pentru că la sfârşitul anului preţul petrolului va perturba structurile politice şi religioase în Orientul Mijlociu. Toffler oferă concis: “Aici, schimbările în relaţiile economice şi politice[2], au rolul de a se adânci fundamental în timp şi cunoştinţele despre realitatea “normală” au modificat radical actualitatea.”

Trebuie să înţelegem că orice decizie pe care o luăm în prezent îşi va produce efectele şi în viitor. De cele mai multe ori suntem obişnuiţi să gândim pe termen scurt. Dar odată ce omul a ajuns în poziţia sa de astăzi, de dominanţă asupra naturii, acest mod îngust de a privi lucrurile devine extrem de periculos.

Relaţia dintre cele mai importante trei elemente ale evoluţiei şi dezvoltării omenirii: eficienţa economică, justiţia socială, egalitatea şanselor pentru generaţiile care coexistă şi se succed la viaţă este astăzi profund dezechilibrată.

Potrivit lui Adam Smith[3], economia liberă are la bază sistemul de libertate naturală, în care oamenii liberi sunt în măsură să-şi dezvolte inclinaţiile lor naturale, cu consecinţe pozitive atât pentru individ, cât şi pentru societate. În masura în care fiecare om este lăsat să facă uz de propriile resurse, atunci el va munci pentru a se îmbogăţi şi, implicit, v-a imbogăţi societatea. Acest lucru este rezultatul faptului că tendinţa naturală a omului este de a-şi îmbunătăţi condiţiile de existenţă, producând bunăstare. După Adam Smith, oamenii trebuie lăsaţi să-şi găsească propria satisfacţie, în felul acesta, ei vor face totul pentru ei înşişi şi, de asemenea pentru toţi ceilalţi.

Viaţa demonstrează că iniţiativa complet liberă duce, însă în mod regretabil, la unele abuzuri, la unele inegalităţi în venituri şi la diverse tipuri de practică de monopol.

De aici reiese şi concluzia că slabiciunea doctrinei economice a lui A. Smith consta în modul  nesatisfăcător de distribuţie al bunăstării. El recunoaşte că există slabe speranţe ca distribuirea bunăstării între fabricanţi, comercianţi, latifundiari, pe de o parte, şi masa de muncitori, pe de altă parte, să se poată înfăptui şi în favoarea oamenilor simpli, de rând.

Ca răspuns la injustiţiile iniţiativelor absolut libere au aparut soluţiile politice, sub forma economiilor controlate (comuniste) şi soluţii militare, sub forma unor dictaturi, cu caracter mai mult sau mai puţin durabile.

Economia subterană reprezintă un gen de afaceri ce eludează, în diferite forme, bazele juridice ale producerii şi comercializării bunurilor economice. Ea are efecte negative asupra bugetelor centrale şi locale, asupra stării de sănătate a populaţiei, asupra situaţiilor conflictuale în diferite zone şi colectivităţi umane, asupra echilibrului ecologic etc.

Portrivit realităţilor din economia mondială, există o rată ‘naturală’ a economiei subterane, pe care nimeni nu a putut să o elimine. Dincolo de această rată, fenomenele economiei subterane devin periculoase pentru normalitatea şi stabilitatea vieţii economice şi sociale dintr-o ţară.

Pentru că stadiul la care au ajuns ţările dezvoltate şi în general piaţa creează posibilitatea ca actori implicaţi direct în jocul său să-şi satisfacă interesele individuale, devine capitală nevoia bunurilor colective, publice, relevată de dificultăţile sau imposibilitatea satisfacerii nevoilor apărute ca urmare a poluării şi risipei resurselor în scopuri irelevante pentru calitatea vieţii unor segmente foarte mari ale populaţiei şi de cele mai multe ori a populaţiei majoritare.

De aceea, economia trebuie reconstruită pe baze noi în care interesul public trebuie corelat cu cel individual la noile dimensiuni. În acest context, politica publică va ocupa un loc central întrucât societatea nu mai poate progresa în satisfacerea mai bună a trebuinţelor menţinând sau amplificând polarizarea veniturilor în tendinţele sale actuale.

Fără a abandona interesul individual, noua economie va deplasa centrul de greutate pe interesul public în cadrul ce se conturează prin promovarea politicii publice. Termenul (adjectivul) public are, în acest context, două accepţiuni:

a)    expresie a problematicii care priveşte cea mai mare parte a populaţiei;

b)   expresie a ansamblului de nevoi colective care are tendinţa să crească şi să condiţioneze tot mai mult progresul social de satisfacerea lor.

Se spune ca singura constantă din lume este „schimbarea”. Poţi face planuri perfecte, dar nu poţi garanta pentru fiecare schimbare care ar putea interveni. Cu cât proiectul este mai lung, cu atât este mai probabil sa vă confruntaţi cu schimbări.

Schimbarea este determinată de necesitatea ameliorării permanente a performanţelor şi de crearea continuă de noi oportunităţi

Schimbarea este un proces social căruia i se asociază în mod nemijlocit o anumită rezistenţă, o veritabilă sursă de conflicte. Pentru oameni schimbarea presupune ruperea de trecut, chiar şi de succesul de odinioară şi angajarea într-o lume nouă, necunoscută. Astfel, schimbările sunt de multe ori incomode, pot crea nesiguranţă şi necesită curaj, dorinţa de progres, dar şi capacitatea de a gestiona şi îmbunătăţi continuu întregul proces care este foarte complex.

Promovarea şi însuşirea conceptului „mana-gementul schimbării”[4] aduce în prim plan competenţele şi cunoştinţele pe care trebuie să le stăpânească un manager pentru a conduce persoane care nu doresc schimbarea, care au frică faţă de situaţii noi, necunoscute, care se simt ameninţate şi împreună cu care trebuie să realizeze în condiţii de eficienţă schimbarea.

SCOPUL SCHIMBARII

Majoritatea oamenilor ar dori să aibă succes în activităţile sale, dar nu ştiu ce trebuie să facă pentru aceasta şi de aceea preferă să nu facă nimic.

Frica de a face greşeli sau posibilitatea de a eşua în ceea ce şi-au propus sunt principalele motive prin care ei încearcă să justifice inacţiunile sale. Anume aceste persoane şi suferă eşecuri chiar fără să facă nimic, deşi destinul le-ar fi dat mai multe posibilităţi.

Succesul nu este un fenomen care vine pe neaşteptate. Pentru a reuşi trebuie să muncim foarte mult şi să avem anumite calităţi indispensabile reuşitei ca fermitate, risc, bunăvoinţă, încredere în propriile forţe, finalitate şi un pic de noroc.

O metodă alternativă sau suplimentară care poate ajuta managerul să aprecieze dacă îşi foloseşte timpul eficient este analiza setului de roluri. În loc de identificare sarcinilor prin întrebarea :

“Ce ar trebui să fac?” se pleacă de la

“Ce aşteaptă alţii de la mine?”.

Pentru acesta trebuie identificate mai întâi elementele setului de roluri. Procesul de identificare a cerinţelor membrilor setului de roluri presupune analizarea unor date disponibile sau, acolo unde se poate, chiar chestionarea partenerilor în legătură cu cerinţele lor.

În funcţionarea economiei se împletesc mecanismele de piaţă cu intervenţia statului[5] şi ceea ce diferă de la o ţară la alta este natura şi proporţiile acesteia. Apariţia acestui agent economic, a fost considerat drept un proces necesar în contextul creşterii complexităţii economiei naţionale, a contradicţiilor economiei de piaţă, a necesităţii menţinerii echilibrului economic.

Totuşi, nu trebuie subestimat faptul că mecanismul economiei de schimb nu conduce în mod automat la o alocare a resurselor optime sub aspect economic, social şi uman deopotriva[6]. Situaţii critice ivite în economie, de genul somajului, inflaţiei, irosirii unor resurse, sărăcirii unor pături sociale ş.a., pot fi în legătură cu funcţionarea pieţei, cu mecanismele concurenţei, preţurilor, relaţiei cerere-ofertă.

Iată de ce intervenţia statului în acest mecanism devine oportună, chiar dacă această oportunitate este contestată de unii economişti.

Aşa cum Richard Musgrave spunea, formularea unei teorii economice despre sectorul public poate fi abordată în două feluri. Una poate adopta o perspectivă normativă şi caută să definească ce funcţii economice ar trebui să îndeplinească guvernul şi a descrie politici adecvate pentru indeplinirea acestor funcţii. Se mai poate pleca de la un punct de vedere pozitivist ce caută să explice de ce actualele politici sunt adoptate şi să prezică ce politici vor fi adoptate în viitor

Cine v-a elabora noile politici?

Noua economie va consacra tehnocraţia, dar aceasta trebuie să dispună de o bună pregătire, ceea ce induce ideea asigurării unei priorităţi în dezvoltarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice. Relevant, Friederich von Hayek spunea cu mai mulţi ani în urmă (1991)că “Numai participanţii direcţi la procesele economice dispun de cunoaşterea necesară pentru a lua decizii eficiente”.

Efectele politicilor economice proaste:

A. Raportul cerere-preţ

Teoria cantitativă a cererii porneşte de la următoarele ipoteze:

1. în cazul unui venit constant, cererea pentru o anumită marfă scade odată cu cresterea preţului, si învers.Sensibilitatea cererii la modificările de preţ este ilustrată prin coeficientul de elasticitate al cererii (C) faţă de preţ (p) şi care arată cu cât la modifică (în sens invers) cererea unui bun dacă preţul său se modifică cu 1%.

Expresia de calcul este:

E_c/p=(Δc/c) : (Δp/p) ;

ΔC, Δp = sporul cererii/modificare (±) şi preţului în două perioade de referinţă

2.În cazul unui venit variabil, cererea pentru un bun creşte odată cu creşterea venitului şi scade cu creşterea preţului. Dacă vom presupune, pentru al venitului, o altă funcţie f_v a   cererii

c=f_v (p)

atunci, modificările posibile ale cererii vor putea fi reprezentate de mai multe curbe de cerere succesive.

B. Raportul cerere-venit

Dacă preţul este menţinut constant, cererea poate fi descrisă ca o funcţie a venitului c=f(v).Coeficientul de elasticitate al cererii (C) faţă de venit (v) arată creşterea procentuală a cererii când venitul creşte cu 1 %.

Adică: E_c/v=(Δc/c) : (Δv/v)

Condiţii imediate de relansare economică:

1. Stimularea angajării. Prin reducerea CAS, reducerea sau eliminarea impozitului pe salarii.
2. Aplicarea de cote de TVA diferentiate: maxim pentru bunuri de lux şi tezaurizabile, moderate pentru bunuri de larg consum, sau de folosinta lunga sau medie ca durată, şi minimă pentru produsele agricole de strictă necesitate. Aici putem vorbi şi despre propunerea de aplicare a taxării inverse pe “lanţul comercial”dintre producător şi consumatorul final.
3. Modificarea politicilor de impozitare, şi consecvenţa păstrării lor, ori pe profit, ori pe venit, ori pe cheltuieli.
4. Menţinerea cotei unice ca măsură de stimularea a muncii şi declarare a veniturilor reale.
5. Stimularea încasărilor la bugetul de stat printr-o politică coerentă şi simplă de reducere sau eliminare a penalităţilor.
6. Eliminarea impozitului forfetar (impozit pe existenţă nu pe afaceri)
7. Eliminarea TVA in construcţii.
8. Organizarea unei Comisii speciale de coordonare şi supraveghere a  achiziţiilor guvernamentale.
9. Elaborarea rapidă a unei politici de investiţii masive la nivelul ţării prin metode de credit- constructor sau utilizare-constructor.
10. Elaborare urgentă a unei politici de funcţionare a sănătăţii şi eliminarea Caslor de sănatate judeţene care incarcă sistemul prin birocraţie.
11. Acordarea de facilităţi (prin neplata unor impozite viitoare) pentru cei ce investesc în agricultură.

de Iacob ALTMAN

Fragmente din „ Economia schimbării”

[1] Liviu Voinea – directorul executiv al Grupului de Economie Aplicată

[2] Economia mondială este ameninţată de factori de risc, ca schimbările climatice, terorism, molime şi conflictele legate de preţul petrolului -Centrul Wharton School Risk

[3]economist şi filosof scoţian, considerat ‘părintele’ economiei politice care a trăit intre anii 1723-1790

[4] gestionarea schimbării – se referă la adoptarea schimbărilor într-o manieră planificată, structurată, organizată. În centrul managementului schimbării stă problema schimbării, care este studiul la care vom ajunge în viitor plecând de la stadiul actual şi procesul structurat şi organizat care ne va permite tranziţia de la un stadiu la altul. Problema schimbării este exprimată sub forma de întrebării de genul: cum?, ce?, de ce?. Ex. Cum reuşim să facem această problemă să devină mai inovativă, mai competitivă sau mai productivă? Ce schimbări sunt necesare? Ce indicatori vor semnala succesul? Ce standarde vom aplica? Ce măsuri de performanţă încercăm să adoptăm? De ce oamenii au nevoie să fie mai creativi? De ce trebuie să crească profitul? N.A.

[5] Paul Valery: “daca statul este prea puternic, ne va strivi; daca este slab, atunci va muri“

[6]“ Criza financiară de acum readuce în discuţie liberalizarea făcută fără grija de a avea reglementări eficace pe piaţă. Repet, mulţi nu fac distincţie între pieţe libere şi pieţe reglementate; ultimele sînt şi ele pieţe libere, dar în condiţiile în care norme şi reguli încearcă să promoveze transparenţa, fair-play-ul, evitarea conflictelor de interese şi a abuzului de poziţie dominantă pe piaţă. Unii argumentează în favoarea eliminării reglementărilor, ceea ce se poate întoarce împotriva bunei funcţionări a pieţelor; episoadele Enron şi Worldcom, „explozia“ dotcom-urilor la finele deceniului trecut, căderea LTCM şi criza de acum subliniază efecte ale deficitului de reglementare”. Daniel Daianu.

Caracteristicile monedei din argint sunt următoarele:

• Valoare nominală: 10 lei
• Metal: argint
• Titlu: 999‰
• Formă: rotundă
• Diametru: 37 mm
• Greutate: 31,103 g
• Calitate: proof
• Margine: zimţată
• Tiraj: 1.000 buc.

Aversul prezintă în prim plan, un grup de 4 spectatori; în plan secund, imaginea parţială a unei săli de teatru de operă; în stânga-sus, stema României şi inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”; în dreapta, valoarea nominală – „10 lei”; în partea de jos, anul emisiunii – „2010”.

Reversul prezintă în prim plan, portretul sopranei Hariclea Darclée; în plan secund, primele 4 măsuri ale ariei Vissi d’arte din opera Tosca de Giacomo Puccini; sus, inscripţia „HARICLEA DARCLEE”; jos, în stânga, anii „1860” şi „1939”, iar în dreapta, semnătura sopranei.

Preţul de vânzare, exclusiv TVA, pentru moneda din argint aferentă emisiunii numismatice „Aniversarea a 150 de ani de la naşterea sopranei Hariclea Darclée” este de 200,00 lei.

Monedele din argint, ambalate în capsule de metacrilat transparent, vor fi însoţite de broşuri de prezentare a emisiunii numismatice, redactate în limba română, engleză şi franceză. Broşurile includ şi certificatul de autenticitate, pe care se găsesc semnăturile guvernatorului Băncii Naţionale a României şi casierului central.

Monedele din argint, din emisiunea numismatică „Aniversarea a 150 de ani de la naşterea sopranei Hariclea Darclée”, au putere circulatorie pe teritoriul României.

Punerea în circulaţie, în scop numismatic, a acestor monede din argint, se realizează prin sucursalele Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş ale Băncii Naţionale a României.

sursa:Banca Nationala a României

De ce se tem românii de inflaţie? Fiindcă de 20 de ani încoace, punând pe jar mai ales populaţia cu venituri fixe, preţurile au crescut continuu. La galop, la trap sau la pas, după cum au fost împrejurările. Salariile au crescut şi ele. Uneori, saltul lor a fost mai lent decât cel al preţurilor; alteori, au crescut mai repede decât preţurile, determinând o mai mare putere de cumpărare. Cât priveşte inflaţia, cauzele ei au fost întotdeauna structurale, corective şi emoţionale. Au fost însă şi momente când inflaţia a fost deliberat distribuită în rolul de aspirator, cu misiunea de a absorbi surplusul de bani din casieriile companiilor şi de la populaţie. Surplus nu faţă de nevoi, ci faţă de mărfurile şi serviciile existente pe piaţă. Ratele anuale ale inflaţiei i-au înfricoşat pe români. Din acest motiv, în primul rând, o soluţie raţională, acum, în 2010, n-avea cum să fie, în niciun caz, un ritm mai alert al creşterii veniturilor care să aducă mai multă inflaţie. Faptul că s-ar fi rupt şi mai mult legăturile normale între muncă şi plata muncii l-am fi regăsit în creşteri de preţuri. Atât timp cât nu se înregistrează un plus de eficienţă a muncii nu au de unde să vină câştiguri în plus. Dacă, totuşi, pe piaţă ar fi fost plasaţi mai mulţi bani fără mai multă muncă eficientă, ne-am fi trezit cu inflaţie şi mai multă. Ce ni s-ar fi dat cu o mână ni s-ar fi luat cu alta.

Paradoxal însă, deşi salariile nu cresc, ci scad, tot de inflaţie continuăm să ne temem. Şi iată că vedem conturându-se două atitudini contrare: în timp ce numeroşi vânzători îşi fac visuri că vor câştiga din creşteri de preţuri, cumpărătorii sunt înspăimântaţi de ce-i aşteaptă.

Să judecăm. Majorarea TVA la 24 la sută a determinat multe voci din piaţa afacerilor să vorbească despre o creştere a inflaţiei la 10-12 la sută. Teoretic e posibil. Dar nu e deloc obligatoriu ca acest scenariu să fie transpus “mot-a-mot” în practică.

Într-adevăr, în plan teoretic ar putea fi două momente în care să vedem producându-se efecte asupra inflaţiei. În primul moment, scumpirea mărfurilor cu 5 la sută ar duce la o creştere a preţurilor tot cu 5 la sută. Apoi, în al doilea moment, ar putea interveni majorarea preţurilor cu încă două procente din cauza panicii, a lăcomiei comercianţilor şi a unor decizii pripite. Mai mult, un contabil care nu trece mai sus de aritmetică poate să afirme că problema se rezumă la transpunerea majorării TVA într-o creştere a preţurilor cu tot atâtea procente.

În practică, lucrurile sunt însă mult mai complicate. Bunăoară, firmele au direcţii de specialitate, plătesc experţi în management, în analize financiare, în analize de risc şi ar fi nefiresc să cadă în capcana unor simple operaţiuni de adunare. Dacă toate aceste companii ar face un pas înainte, trecând de la aritmetică la matematici superioare, ar vedea că sunt multe costuri de redus. Mai departe, magazinele se vor vedea şi ele obligate să numere de zece ori: adică să măsoare de nouă ori şi să decidă abia a zecea oară, ţinând seama de puterea de cumpărare a consumatorilor. Fiindcă atât creşterea TVA, cât şi reducerea cu 25 la sută a salariilor bugetarilor vor determina o scădere a cererii de consum. Iar o creştere explozivă a inflaţiei când cererea de consum scade nu prea s-a văzut.

Să fim însă bine înţeleşi: o majorare a inflaţiei este inevitabilă. Dar cotele de creştere vor fi sub nivelurile vehiculate în dezbaterile publice. Iar dacă, în acelaşi timp, creşterea inflaţiei va avea influenţe asupra cursului de schimb, nici pe acest plan nu este obligatoriu ca practica pieţei să urmeze indicaţiile teoriilor.

Referitor la ce va fi de aici înainte, consider că nu mai au niciun sens analizele care privesc înapoi, reactivând întrebarea dacă nu cumva soluţia declarată neconstituţională a ajustării pensiilor nu ar fi fost mai bună. Inclusiv pentru pensionari. Logica juridică a bătut-o pe cea economică. Punct. În acest context, altă soluţie care să scoată bugetul din infarct, în locul creşterii TVA, nu cred că există. Deşi aceasta este soluţia cea mai dură.

Autor: Adrian Vasilescu

Sursa: www.zf.ro