23 August a fost, vreme de 40 de ani, sărbătoare naţională a României. Această zi simboliza, în viziunea totalitarismului vremii, unirea tuturor românilor sub însemnul unui scop suprem, făurirea societăţii socialiste şi înaintarea spre comunism.
Declararea drept zi națională a avut loc în 1948. Politizarea acestei zile însă, nu a început la abdicarea forțată a regelui ci cu doi ani înainte când comuniștii şi apropiații acestora şi-au impus monopolul asupra acestei date, folosind-o ca piesă de rezistență în campania propagandistică ce pregătea alegerile din noiembrie 1946 . Aceste alegeri s-au dovedit a fi cea mai mare fraudă electorală din istoria ţării noastre.
În decursul celor 41 de ani în care acestă dată a reprezentat cea mai importantă zi a națiunii, însuși mesajul pe care îl voia a fi transmis s-a schimbat. Astfel dacă până în 1950 reprezenta eliberarea patriei noastre de către eroica armată sovietică, mai târziu acestă zi celebra marea revoluție socială și națională, anti fascistă și anti imperialistă.
Pe scurt, 23 august a devenit un moment de maximă preaslăvire a “conducătorului iubit”. Era punctul culminant, piatra din vârful priramidei cultului personalității cuplului dictatorial. Pregătirile frenetice pentru demonstrațiile de 23 august durau zile sau chiar săptămâni. Complexitatea manifestațiilor a crescut exponențial spre finele anilor ’80. Brigadierii care umpleau stadioanele, alergând, dansând și fluturând eșarfe colorate, creând imagini și texte animate, nu erau alții decât elveii, studenții, muncitorii sau profesorii obligați să participe la aceste comedii de prost gust spre satisfacția liderilor regimului vremii. În toate orașele mari românii înfometați, fără apă caldă în apartamente și fără cele mai elementare forme de libertate a exprimării erau obligați să cânte din toți rarunchii ode “epocii de aur” și “conducătorului iubit”.